Represiunea sistematica si extrem de puternica, controlul exercitat de familia Ceausescu au facut ca, in Romania, societatea civila sa nu se maturizeze suficient de rapid. O alta explicatie ar fi aura nationalista care l-a inconjurat pe Nicolae Ceausescu dupa august 1968 si o politica externa durabila, care l-au catalogat drept unul dintre ,,comunistii buni" ai Europei de Est. In anii 1970, mai multi factori au alimentat atat aparitia disidentelor, cat si cristalizarea unor nemultumiri generalizate la oamenii de rand, dar si la elita comunista. Este vorba despre semnarea acordurilor de la Helsinki privind drepturile omului (1975), care permit tarilor occidentale sa aiba calitatea de observatori in aceasta problema, chiar in Romania, si de instalarea ,,socialismului dinastic", prin care intreaga familie Ceausescu ocupa posturi-cheie in ierarhia de partid si de stat. Toate acestea sunt grefate pe esecul economic al sistemului si de scaderea drastica a nivelului de trai pana la rationalizarea painii si a altor alimente de baza, reducerea cotei de energie termica si electrica, a gazului metan pentru consumul casnic etc. Planurile cincinale, cu indicatori tot mai ridicati, nu sunt indeplinite, iar aceasta pericliteaza calitatea vietii in Romania. Miscarile revendicative Romania s-a distins prin miscari muncitoresti care au dat glas disperarii celor in numele carora conduceau tara comunistii. Minerii de la Lupeni au organizat, in 1977, o greva, cerand reducerea zilei de munca de la 8 la 6 ore, pensionarea la varsta de 50 de ani, locuri de munca pentru sotiile si fiicele lor, asistenta medicala competenta. Ei mai cereau ca mass-media sa prezinte obiectiv revendicarile lor. Comisia desemnata sa trateze cu minerii, condusa de Ilie Verdet, nu a fost primita de grevisti, obligandu-l pe Ceausescu sa se deplaseze personal in Valea Jiului, unde a acceptat cererile acestora si a promis ca nu vor fi persecutati pentru demersul lor. In septembrie 1983 au avut loc greve in alte 7 mine din Maramures, trei ani mai tarziu la Cluj si la Turda. Studentii din centrul universitar de la Iasi au demonstrat, in seara zilei de 17 februarie 1987, pe strazile orasului, scandand: ,,Vrem apa sa ne spalam si lumina sa-nvatam." Ceausescu a raspuns cu suplimentarea aprovizionarii acolo unde erau manifestatii, fara a face schimbi de durata. Tot in 1987, in noiembrie, a avut loc o miscare a muncitorilor de la doua mari uzine din Brasov: ,,Tractorul" si ,,Steagul Rosu." Disidenta romaneasca Dupa Helsinki, Ceausescu nu a putut scapa de critici chiar din partea unor lideri ai regimului, ca de exemplu, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Radulescu, care au cunoscut dizgratia, deoarece au indraznit sa discute politica sa economica. Ei au fost scosi din posturile lor influente si marginalizati. In 1979, Constantin Parvulescu, membru veteran al PCR a tinut un discurs la Congresul al XII-lea, acuzandu-l pe Ceausescu ca a instaurat o dictatura personala si ca nu respecta minima democratie de partid. Unii intelectuali, in numar destul de restrans, au criticat regimul ceausist, l-au denuntat in strainatate pentru incalcarea drepturilor omului sau chiar au distribuit manifeste. Printre acestia s-au numarat Paul Goma, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Mihai Botez, Radu Filipescu, Ion Puiu, parintele Gheorghe Calciu- Dumitreasa. In mediile occidentale a fost data publicitatii, in martie 1989, o scrisoare, semnata de Silviu Brucan si alti fosti demnitari comunisti (Gheorghe Apostol, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu), care protestau impotriva politicii lui Nicolae Ceausescu.