Primele tratate de recunoastere a suzeranitatii otomane au fost semnate de Mircea cel Batran, domn al Tarii Romanesti (1417) si Petru Aron, domnul Moldovei (1456). Aceste tratate au fost denumite capitulatii in traditia istorica, ele avand semnificatia rascumpararii pacii de catre domnii romani fata de sultanii otomani.
Prin aceste tratate, domnii romani aveau obligatii materiale (tributul anual, darurile - peschesuri, ajutoare materiale pentru armatele otomane) si obligatii morale (ca vasali ai sultanului, domnii romani respectau politica externa otomana). In schimb, Imperiul Otoman se angaja sa nu atace teritoriul romanesc, ci din contra sa-l protejeze, sa nu intervina in politica interna si sa nu desemneze voievozi. Suzeranitatea otomana asupra Tarilor Romane a avut doua grade de intensitate.
Intre sec. XV - XVII, Tarile Romane si-au pastrat o autonomie completa, iar unii voievozi au reusit pentru o perioada de timp sa recastige independenta prin declansarea unui razboi antiotoman. In sec XVIII, Tarile Romane si-au pierdut multe dintre drepturile de autonomie prin instaurarea de catre otomani a domniilor fanariote; tara nu mai alegea domn, nu mai avea armata proprie, comert liber sau politica externa.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
