Politica Externă a lui Alexandru cel Bun

Introducere:

Alexandru cel Bun, fiu al lui Roman I, a fost sprijinit în preluarea domniei de catre Mircea cel Batrân. Acesta a devenit domn împotriva vointei regelui Vladislav Iagello, a feudalilor poloni si lituanieni si a lui Witold, mare cneaz al Lituaniei, var cu regele, care ar fi vrut sa înscauneze în Moldova pe Ivascu, fiul lui Petru Musat. Alexandru a depus juramânt de credinta regelui Poloniei si lui Witold, la 25 martie 1400, la Brest în Polonia. Acesta a renuntat la Tara Sepenitului si la suma împrumutata de Vladislav Iagello de la Petru Musat.

Politica externă a lui Alexandru cel Bun

Politica externa a lui Alexandru cel Bun a fost determinata, in general, de natura relatiilor pe care tara sa le-a avut cu puterile vecine si se caracterizeaza ca o politica pasnica, datorita tactului cu care el a judecat evenimetele politice si militare produse in sud-estul Europei. Din analiza succintei informatii care ni s-a pastrat, in mod deosebit, iese in evidenta grija avuta pentru a nu-si atrage poporul in actiuni aventuriste si prudenta adoptata in masurile luate in legatura cu atitudinea manifestata de puterile vecine fata de Moldova. A dat dovada de o bune cunoastere a situatie politice din aceste tari, a potentialului lo militar si a fost bine informat in legatura cu slabiciunile lor interne. In felul acesta a reusit sa apere, de-a lungul unei domnii de peste trei decenii, integritatea teritoriala a tarii sale.

Una din trasaturile caracteristice ale politicii sale externe o constituie, desigur, lipsa de agresivitate fata de feudalii vecini, fapt recunoscut de majoritatea istoricilor care s-au ocupat de domnie lui. Au existat, desigur, si cazuri cind a fost silit sa se abata de la aceste principii pasnice ale politicii sale externe, dar, privita in general, ea se caracterizeaza prin masuri de defensiva si prin stradnia depusa pentru a cruta tara de invaziile pustiitoare ale ostilor straine. A fost constrins, totusi, sa participe la coalitii indreptate impotriva aceluia pe care il considera cel mai periculos pentru tara sa. In general, s-a straduit sa mentina un echilibru de forte stabil pe arena politica din sud-estul si centru Europei. Prin participarea sa la astfel de lupte, el nu a urmarit cotropirea unui teritoriu strain si daca, spre sfirsitul vietii sale, a revendicat stapinirea Pocutiei, nu s-a păus decit in postura de a apara drepturile asupra unei provincii devenita proprietatea sa, in virtutea unui contract perfect legal incheiat de regele Poloniei, Vladislav Iagello, cu domnii din Moldova. Reamintim ca provincia ina cauza fusese constituita zalog de acest rege, domnilor din Moldova, inca din anul 1387, in schimbul unei sume de bani imprumutate de la ei si neachitata in timp de mai multe decenii.

O alta trasatura caracteristica a politicii externe desfasurata de Alexandru, o constituie, cel putin pina la data de 1420, data mortii in luptele cu turcii a lui Mihail, domnul Tarii Romanesti, fiul bunului prieten si aliatului sau, Mircea cel Batrin, strinsele legaturi de colaborare si de buna vecinatate cu aceasta. Ele au constribuit intr-o larga masura la mentinerea echilibrului politic in zona inconjuratoare celor doua state. Nu avem doveyi ca Moldova a participat la luptele purtate de Tara Romaneasca impotriva turcilor, dar nic ca ea le-ar fi impiedicat in vreun fel oarecare sa fie incununate de succes. Dupa 1420, o preocupare permanenta a lui Alexandru cel Bun in legatura cu tara romaneasca vecina a fost mentineara domniilor ei in sfera influentei sale politice si constituirea pe acesta cale a unui bloc politic si militar indreptat impotriva atitudinei agresive a regelui Ungariei, Sigismud de Luxemburg.