Organizarea administrativă a Țării Românești

Populația unui stat s-a stabilit și trăiește în așezările teritoriale, care s-au constituit ca formațiuni naturale, dezvoltate și structurate de-a lungul evoluției istorice, în scopul ocrotirii unor interese locale și a perpetuării vieții comunității. Oamenii își leagă traiul zilnic de un anumit loc din teritoriul țării, care devide comunitatea lor, așezarea lor, domiciliul lor.

Ţara Românească se constituie sub domnia lui Basarab, statului întemeietorul prin reunirea cnezatelor şi voievodatelor, feudale din vechi timpuri în fiinţă între Carpaţii meridionali şi Dunăre. Cârmuitorii noului stat s-au numit voievozi şi domni.

Din toată aria sud-est europeană, numai Transilvania, Ţara Românească şi Moldova au fost voievodate, iar conducătorii lor se intitulau oficial voievozi. Dacă numele a fost luat de la vechii slavi (vojevoda=conducător de oşti), instituţia politică menită să asigure conducerea supremă a ţărilor feudale constituite în interiorul şi în afara arcului carpatic până la Dunare și Marea Neagra, este o creație a societății românești.

Domnul țarii este echivalent cu stăpân al ţării; adoptarea în titulatură marchează tocmai puterea, independenţa cârmuitorilor statului muntean, iar „mare voievod" semnifică autoritatea domnească, prestigiul ei deosebit, de care se bucurau atât unii cârmuitori în viaţă, cât şi cei răposaţi. Titlul acesta a apărut, probabil, odată cu procesul de unificare teritorială a Ţării Româneşti, când cnezii şi voievozii locali au recunoscut autoritatea lui Basarab I, „mare voievod"

Voievodul este şeful întregului aparat de stat, comandantul suprem al armatei, conducătorul relaţiilor externe, încheie pacea şi poartă războiul, semnează tratate politice şi comerciale, este ultima instanţă de judecată, este singurul care are dreptul de a emite monedă. În exercitarea acestor prerogative, el ţine, evident, seamă de legile scrise şi nescrise ale pământului.

Sistemul de succesiune la domnie, în secolele XIV şi XV, îi îndreptăţea pe toţi fiii, legitimi sau naturali ai unui voievod aflat la cârmuirea statului.

Ţara Românească a secolelor XIV şi XV se înscrie, prin alcătuirile ei economice, sociale, politice, prin creaţia de artă, în realităţile definitorii ale civilizaţiei europene medievale.

Realitatea demografică se întemeiază pe continuitatea românilor în spaţiul carpatic şi pe unitatea de limbă. Românii formează aproape totalitatea populaţiei ţării în secolele XIV şi XV; alături de ei convieţuiesc, în câteva oraşe mai ales, mici comunităţi de saşi şi unguri, familii de greci şi raguzani, iar în Dobrogea, musulmani.

În această perioadă comerţul intern are loc în oraşe, în zonele din jur şi, deopotrivă, pe arii mai mari, cu mărfuri de largă căutare precum produsele metalurgice, sarea, peştele, materialele textile sau articole din import.

Prezenţa ţinuturilor româneşti în schimbul continental de mărfuri, cunoscută prin mărturii arheologice şi numismatice, în diferitele etape ale migraţiunilor şi feudalismului timpuriu, capătă confirmarea scrisă o dată cu ultimele decenii ale secolului al XII-lea, când genovezii îşi desfăşoară, cu regularitate, negoţul la Dunărea de jos. Constituirea statului feudal centralizat al Ţării Româneşti, în jurul anului 1300, dă acestei participări o altă amplitudine. Se exportau vite, peşte, piei, ceară, miere, brânză, vin, grîne, sare, blănuri de animale sălbatice și se importau

mătăsuri, pânze, bumbac, piei fine, fier şi oţel, obiecte de metal, articole vestimentare de lux, argintărie, etc, toate destinate unor anume categorii de consumatori. La care se adăugau mirodeniile, acestea fiind (ca şi altemărfuri orientale), curent tranzitate spre Transilvania şi Ungaria.

Un indice sensibil al evoluţiei producţiei de mărfuri este circulaţia monetară. Zeci de descoperiri, tot mai numeroase cu cât progresează cercetările, arată că începând din secolele IX-X, pe teritoriul Ţării Româneşti, monedele (cu preponderenţa celor bizantine de bronz, o parte şi din aur, iar altele de argint) slujeau ca etalon de valoare şi mijloc de schimb.

Stăpânirea pămîntului, cel mai important mijloc de producţie, este determinantă şi pentru alcătuirea societăţii medievale româneşti: de o parte se rânduiesc stăpânii pământului, iar de cealaltă parte oamenii dependenţi. Iar în rândurile stăpânilor îi deosebim pe cei ce-şi lucrează singuri pământul ei cu familiile lor, de feudalii care exploatează munca altora, a ţăranilor dependenţi.