Monarhia Autoritară a Regelui Carol al II-lea

La începutul anului 1938, cursul firesc al viţii democratice în România a fost întrerupt de instaurarea, de către regele Carol al II-lea, a unui regim monarhic autoritar, ceea ce a deschis drumul ţării către regimurile dictatoriale. Din arbitru politic, rol pe care l-a jucat în mod tradiţional de-a lungul veacurilor, monarhia a devenit principalul factor al vieţii politice româneşti. Regele a câştigat lupta începută în 1930 pentru controlul întregii puteri politice, dar aceasta a avut şi grave consecinţe asupra dezvoltării ulterioare a ţării. Aceasta a avut loc, totodată, în condiţiile creşterii tensiunii internaţionale, o dată cu primele agresiuni ale puterilor fasciste.

În 1930, prinţul Carol s-a întors în ţară şi a fost proclamat rege sub numele de Carol al II-lea. El s-a folosit de situaţia grea din ţară, aflată în plină criză economică, de divergenţele dintre partidele politice şi din cadrul acestora, obţinând, în final, recunoaşterea Restauraţia . Carol al II-lea s-a manifestat încă de la început drept partizanul unei guvernări de mână forte, peste partide. Guvernul trebuia, în opinia lui, să răspundă de faptele sale nu în faţa Parlamentului, ci a monarhului însuşi. Totodată, în scop practic, regele a întreţinut şi alimentat agitaţiile şi frământările din interiorul formaţiunilor politice, a încurajat sciziunile din cadrul lor, politica unor grupări de a se rupe şi de a porni pe un drum propriu. Astfel, partidele trebuiau compromise în ochii opiniei publice şi declarate falimentare. În lupta pentru controlul exclusiv al puterii politice, regele a nesocotit astfel, profund, statutul monarhiei din România, rezultat din Constituţia din 1923.

Urmărind să-şi atingă scopul, Carol al II-lea a încercat soluţia guvernului de “uniunea naţională ” , precum cel condus de Iorga – Argetoianu. Ulterior, a sprijinit interesele camarilei regale. Ea, reprezentând interesele marilor proprietari industriali, s-a străduit să limiteze cât mai mult activitatea partidelor politice. Prin legile din 7 aprilie şi respectiv 9 iulie 1934, s-au făcut paşi importanţi pe calea dezagregării sistemului democraţiei în România. Astfel, s-a decis ca toate partidele şi grupările politice să-şi desfăşoare activitatea de acord cu legile ţării, iar guvernul a fost împuternicit să guverneze prin decrete-legi, ignorând Parlamentul ca for legislativ. De asemenea, au fost prelungite şi întărite starea de asediu şi cenzura, care fuseseră introduse încă de la asasinarea lui I. Gh. Duca de către legionari.

Campania electorală din 1937 a decis soarta vieţii politice în România. Acordurile electorale, ce nu angajau cu nimic aspectele ideologice, precum “ pactul de neagresiune ” dintre Partidul Naţional Ţărănesc şi Garda de Fier, care au sporit starea de confuzie a electoratului, ceea ce a folosit regelui Carol. Regele s-a întrebuinţat de asemenea, de Partidul Naţional - Creştin, pe care l-a opus celorlalte formaţiuni politice.

În urma alegerilor din 20 decembrie 1937, la care au participat 13 partide şi 53 grupări politice, nici un partid nu a obţinut, conform prevederii legii , 40 % din totalul voturilor pentru a forma guvernul. Noua configuraţie politică i-a permis regelui Carol să încredinţeze conducerea guvernului lui Octavian Gog, şeful Partidului Naţional Creştin, cu o orientare de dreapta, şi care a obţinut în alegeri doar 9,15 % din totalul voturilor.

În spatele unui guvern slab, fără o bază socială largă şi desconsiderând sistemul bazat pe partidele politice, Carol şi-a pregătit instaurarea propriei guvernări. Prin decret regal Parlamentul a fost dizolvat înainte de a se întruni, anunţându-se alegeri generale pentru începutul lunii martie 1938. Principalele partide politice au condamnat însă gestul regelui şi formarea unui guvern nereprezentativ. Adâncirea instabilităţii în viaţa politică şi creşterea influenţei grupărilor de extremă dreapta au desăvârşit opera regelui.

La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea a cerut formarea unui guvern de uniune naţională. Aceasta o dată cu demisia lui Armand Călinescu şi Ion Gigurtu din guvern pe tema neînţelegerii cu gruparea lui A.C. Cuza. După unele consultări cu liderii politici, în noaptea de 10 spre 11 februarie s-a format guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea. Trecând la distrugerea, în fapt a democraţiei, acesta a decretat starea de asediu, a încredinţat păstrarea ordinii publice autorităţilor militare, a înăsprit cenzura, a numit noi prefecţi din rândul militarilor, a anulat organizarea alegerilor; toate au reprezentat un pas decisiv către instaurarea, în viaţa politică din ţara noastră, a regimului totalitarist.

La 10 februarie 1938, s-a publicat o nouă Constituţie, ce urma să pună bazele juridice ale noului regim. Prin prevederile sale, poziţia Monarhiei s-a întărit considerabil. Deşi a menţinut formal principiul separării puterilor în stat şi ideea că puterea emană de al naţiune, noua lege fundamentală a privilegiat puterea regală. Regele numea guvernul, exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională, era capul oştirii, conferea decoraţii , putea încheia pace şi declara război, acredita ambasadori, bătea monedă. El guverna prin decrete legi. S-a prevăzut că dreptul de vot îl aveau cetăţenii români începând de la 30 de ani. Parlamentul avea un rol strict decorativ, fiind lipsit de principalele sale atribuţii. De asemenea, cu toate că, în mod formal, au fost reconfirmate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, s-a introdus pedeapsa cu moartea, pe timp de pace, în cazul unor atentate politice. Totodată, monarhia autoritară carlistă a păstrat unele elemente ale democraţiei parlamentare, precum : parlamentul, cu atribuţii mult reduse, presa, cenzurată însă, o oarecare posibilitate de acţiune a partidelor politice şi chiar o confruntare de idei. Pornind de la aceste considerente, monarhia nu poate fi considerată o dictatură clasică.