Memorandul

O dată cu încheierea dualismului austro-ungar din 1867, românii din Transilvania au primit o grea lovitură, desconsiderându-li-se toate drepturile naţionale câştigate. Cu toate că românii compuneau majoritatea precumpănitoare a populaţiei Transilvaniei, politicienii maghiari s-au folosit de toate mijloacele de care dispuneau, în vederea deznationalizării românilor.

Românii transilvăneni nu puteau accepta situaţia şi astfel au continuat lupta pentru autonomie şi egalitate în drepturi cu celelalte naţionalităţi din Imperiu. Ajunşi la concluzia că orice încercare de conlucrare cu parlamentul de la Budapesta rămâne imposibilă, reprezentanţii politici ai românilor transilvăneni decid să se adreseze lui Franz Iosif, în calitatea sa de împărat al Austriei şi Mare Principe al Transilvaniei şi nu cea de rege al Ungariei, pentru a-l informa cu privire la situaţia lor.

În perioada modernă, pentru românii din Transilvania, elaborarea de documente politice, înaintate curţii imperiale de la Viena, devine treptat forma practică de luptă pentru emanicipare naţională şi socială.

Programele politice ale românilor din Transilvania, de la celebrul Supplex Libellus Valachorum (1791) până la Memorand, marchează o evoluţie clară a ideologiei politice naţionale, de la ideea integrării în constituţia Transilvaniei, până la autodeterminarea ca naţiune de sine stătătoare în cadrul unui stat federal.

Ideea redactării unui memoriu asupra întregii cauze a românilor din Transilvania, care să fie adresat opiniei publice din ţară şi din străinătate şi care să fie înaintat împăratului, apare încă din anul 1870, după cum reiese din scrisoarea adresată de Ioan Raţiu lui Iosif Codoş la 22 mai 1870.

O dată cu unificarea Partidului Naţional România din Transilvania din anul 1881, se consolidează mişcarea naţională din Transilvania şi se remarcă o radicalizare a lucrărilor şi hotărârilor Convenţiei naţionale. Este ales un Comitet Central, format din 12 membri, care au rolul de a informa opinia publică străină cu privire la situaţia românilor din Transilvania.

Ideea Memorandului a apărut în cadrul Conferinţei naţionale a PNR, din 3 iunie 1884, fiind reluată în dezbaterile Conferinţelor naţionale din anii 1887, 1890 şi 1892. Alcătuirea şi înaintarea Memorandului împăratului devin prioritare în activitatea Comitetului Central al PNR, ceea ce arată încă o dată determinarea oamenilor politici transilvăneni.

Concomitent cu Memorandul adresat împăratului, se vorbeşte de redactarea unui alt Memorand, care sa fie adresat opiniei publice din străinătate, pentru a explica situaţia românilor transilvăneni, urmând să fie publicat după prezentarea primului Memorand la Viena.

Acest demers stagnează datorită pasivităţii unor membri ai partidului şi datorită unor neîntelegerii din cadrul PNR. O dată cu venirea unui val tânăr la nivelul conducerii partidului, lucrurile încep să se pună în mişcare. Se remarcă activitatea lui Aurel Mureşianu, care publică o serie de articole în Gazeta Transilvaniei(1885) sub titlul Românii, Tronul si opinia publică, pledând pentru alcătuirea şi înaintarea Memorandului împăratului.