Marea unire

Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918 reprezintă fără doar și poate evenimentul principal al istoriei României și totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor granițelor vechii Dacii. Aniversăm cu respect în fiecare an Ziua Națională a României la 1 Decembrie, prilej de rememorare a jertfei înaintașilor și a luptei pentru constituirea statului național român. Cu acest prilej, discu tăm, polemizăm, dezbatem cu privire la rolul maselor și al personalităților în anul plin de istorie 1918. Unirea din 1918, realizată de niște patrioți vizionari, rivalizează palid astăzi cu faptele unor personaje contemporane. Tinerii nu prea știu ce sărbătoresc, cei mai în vârstă visează la vremurile apuse, iar mulți folosesc ziua liberă pentru a-și rezolva din problemele restante din cauza serviciului.

Dar să vedem despre ce evenimente și personalități este vorba Victoria Antantei, care începea să se contureze în 1918 în Europa Occidentală, s-a repercutat și pe frontul din Peninsula Balcanică. Armata generalului Sarrail, care practic era blocată de ani la Salonic, înainta și depășea liniile armatei bulgare. În România, la 24 octombrie/6 noiem brie 1918, Guvernul Alexandru Marghiloman își dădea demisia. I-a urmat un Executiv condus de generalul Constantin Coandă, care proclama remobilizarea armatei române și la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România reintra în război. După numai o zi, războiul lua sfârșit în Europa Occidentală. În partea de răsărit a continentului nostru, după armistițiul de la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operațiunile militare au mai continuat cu intermitențe pe teritoriul Ungariei.

Înfrângerea militară aducea cu sine destrămarea imperiilor multinaționale din cadrul Puterilor Centrale. Aceasta erau urmată de intensificarea mișcării naționale a popoarelor aflate pe drumul deplinei autonomii și independențe. La 26-28 martie 1918 a avut loc la Roma un Congres al naționalităților din Austro-Ungaria, care a votat o moțiune, cerând recunoașterea dreptului fiecărei națiuni de a se constitui într-un stat național independent sau de a se uni cu statul său național, dacă acesta exista deja.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România. În vara anului 1918 s-a constituit în capitala Franței Consiliul Național al Unității Române, condus de Take Ionescu, iar printre membri avându-i pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu. Consiliul a fost recunoscut de către guvernele Antantei drept exponentul intereselor poporului român. La începutul toamnei, Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaților și rutenilor a solicitat dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor din cadrul său.

Evenimentele se precipitau și în Transilvania. La 29 septembrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Național Român a adoptat în unanimitate, „în virtutea dreptului național al fiecărei națiuni de a dispune de ea însăși”, Declarația de la Oradea, elaborată de Vasile Goldiș, prin care se dorea recunoașterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Peste o săptămână, Declarația ere citită în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu dorea să mobilizeze 70.000 de soldați transilvăneni din fosta armată austro-ungară, cu care să meargă în Transilvania.

La 3 octombrie 1918 era publicat de către împăratul Carol I de Habsburg al Austro-Ungariei manifestul intitulat Către popoarele mele credincioase, care propunea reorganizarea Austro-Ungariei ca un stat de tip federal de șase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean). Imediat a apărut Declarația Corpului voluntarilor transilvăneni și bucovineni, care a respins manifestul împăratului Austro-Ungariei și a proclamat unirea teritoriilor lor cu Regatul României.