Imaginea oficială și populară a strigoiului

Moartea şi morţii, amintirea şi neputinţa uitării sunt şi astăzi chestiuni curente colective, cu importanţă deosebită pentru civilizaţia noastră. Transmisă prin scris sau pe cale orală, conştiinţa morţii, accesibilă doar omului, a generat încă din timpuri străvechi o serie de reprezentări de mare varietate. Între lumea celor vii şi a celor morţi, în gândirea populară tradiţională persistă o puternică înlănţuire, conform căreia oamenii, potrivit epocii lor, culturii şi creinţelor lor , au atribuit o viaţă lumii de dincolo, imaginându-şi un destin pe care şi-l doresc sau de care se tem pentru ei înşişi, crezând în dăinuirea conştiinţei umane după abandomarea trupului, indiferent dacă defunctul a fost incinerat, înhumat, mâncat, expis sau mumificat. Se crede şi astăzi că intrarea mortului în rândul „spiritelor binevoitoare de dincolo” este posibilă doar prin împlinirea exactă a ritualului funerar. Îmormântarea , ultimul dintre cele trei mari rituri de trecere din viaţa omului , este cel mai respectat şi mai bine conservat. În cadrul acestui rit , cele mai numeroase sunt actele ritual-simbolice prin care mortului i se certifică o „viaţă dincolo de moarte”, fiind asigurat împotriva vizitelor sale nedorite în lumea celor vii. Indiferent de timp , mortul a avut nevoie de o „casă” la început „urma” în care erau introduse rămăşiţele umane în urma incinerării, iar mai apoi sicriul şi mormântul, cimitirul fiind şi astăzi aşezarea sacră a strămoşilor. Credinţa în strigoi porneşte de la ideea că omul are două vieţi, deci două suflete, dintre care unul „demonic” sau „malefic”, care îi poate părăsi corpul după moarte, definitiv. În general, este acceptată credinţa că la moartea unui om sufletul acestuia părăseşte trupul, însă rămâne o perioadă de timp în preajma casei:”Sufletul omului mort şade 40 de zile la streaşina casei”, scria folcloristul român Arthur Gorovei. La anumite intervale de timp ale anului, sufletele morţilor ajunse la hotarul dintre lumi, se întorc din li’umea de dincolo pe la casele lor. Concepţia privind nemurirea, respectiv veşnicia sufletului, domină întregul „sistem de credinţe” populare româneşti.Etimonul termenului „strigoi” provine din limba latină:”striga”, căruia i se adaugă în limba română, prin ataşare, sufixul „-oi”. Conform dicţionarelor de specialitate, este sinonim cu : arătare, boscoroi, fantomă, izmă, moroi, nălucă, pricolici, stafie, şişcoi, vampir, vârcolac, vedenie, vidmă. Strigoiul este „o fiinţă omenească(bărbat sau femeie) care vine pe lume cu o tichie sau căiţă pe cap şi cu şira spinării prelungită în formă de coadă, nu prea lungă, acoperită de păr: toată ziua-şi vede de treburi, ca ceilalţi oameni, dar noaptea , îndată ce a adormit, îi iese sufletul, care se duce să se întâlnească cu alţi strigoi, iar trupul rămâne ca mort pe pat. Sufletele acestor strigoi se întâlnesc în anumite locuri , pe la răspântii, şi joacă împreună. Srigoi, şi în special strigoaicele, sunt de o răutate neânchipuită, ucid copii şi le sug sângele, strică căsătoriile, îi sărăcesc pe oameni, iau mana de la vaci şi de la semănături. Când moare una din aceste fiinţe, despre care se crede că a fost strigoi sau strigoaică, i se vâră prin inimă o frigare înroşită în foc sau un par, pentru ca sufletul ei să nu mai poată ieşi din mormânt şi să chinuiască oameii noaptea. Se mai crede că se poate preface în diferite animale:lupi, câini etc”. Tema „strigoiului” devine deosebit de frecventă şi de mare actualitate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în special în Transilvania şi Banat. Prin intermadiul militarilor şi ofiţerilor încartiruiţi în aceste provincii aflate sub dominaţie habsburgică, au fost aduse numeroase ştiri de senzaţie, despre unele întâmplări ieşite din comun, care păreau că se petrec aici, ce erau greu de crezut, dar şi mai greu de infirmat. Cel mai des dezbătută era „întoarcerea morţilor printre cei vii”, dar şi a modalităţiilor tradiţionale de înlăturare a strigoilor prin exhumarea cadavrelor bănuite. Înmitologia românească, cel mai adesea strigoiul e întâlnit sub numele de „moroi”, termen de origine slavă(mora/mor), considerat a fi un duh al morţii, venit pe pământ din „lumea întunericului”. Gândirea popolară românească admite două tipuri de strigoi: strigoiul viu şi strigoiul mort. Din prima categorie fac parte”strigoi în carne şi oase”, mai exact pricolicii, vidmele sau vârcolacii. Aşadar, srigoii vii sunt oameni în viaţă, cu însuşiri infernale şi demonice. În zona Făgetului este vehiculată şi arhicunoscută povestea pricoliciului Vandu, bărbat căsătorit cu Homodjia, care comform relatărilor informatoarelor noastre se transforma în lup, având puteri diabolice şi vrăjitoreşti. Se spune că, în urma metamorfozării sale , Vandu şi-a atacat chiar propria soţie, fapt conştientizat prin observarea unor fire de aţă rămase în gura agresorului, ce proveneau din propriul ei opreg. În plus, despre aceste fiinţe mitologicese spune că în timpul zilei se comportă asemenea tuturor oamenilor normali, dar o dată cu venirea nopţii, imediat după ce adorm, sufletul lor se desprinde de corp, plecând să se întâlnească cu sufletele altor strigoi, trupul rămânând inert