Ideea latinității în istoriografia română

Lucian Boia s-a născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, şi este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa cuprinde numeroase titluri apărute în România şi Franţa precum şi traduceri în engleză, germană şi alte limbi.

Preocupat de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră la şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie).

În 1997 a publicat lucrarea sa „Istorie şi mit în conştiinţa românească” la editura Humanitas care a produs un adevărat şoc cultural şi care îndemna la revizuirea istoriografiei.

Lucrarea care se află la a treia ediţie cuprinde şapte capitole:

I. Istorie, ideologic, mitologie

II. Originile

III. Continuitatea

IV. Unitatea

V. Românii şi Ceilalţi

VI. Principele ideal

VII. După 1989.

În elaborarea lucrării autorul folosit o gamă variată de surse: istoriografie, politice, literare, iconografice, etc.

În Introducere Lucian Boia lămureşte cititorul ce se înţelege prin istorie şi ce se înţelege prin mit.

Cuvântul istorie, spune autorul, are două semnificaţii distincte şi anume:

- Istoria defineşte ceea ce s-a petrecut cu adevărat de-a lungul timpului

- Reconstituirea trecutului în desfăşurarea sa obiectivă şi discursul despre trecut.

Cele două semnificaţii nu sunt echivalente. Prima se şterge pe măsura derulării faptelor iar a doua nu o poate reînvia exact aşa cum a fost.

Aşadar în opinia autorului, istoria este imaginea incompletă, simplificată şi deformată a trecutului pe care prezentul o recompune fără încetare.

Mitul este o construcţie imaginară, destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor cosmice şi sociale, în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunităţii şi cu scopul de a asigura coeziunea acesteia.

În primul capitol autorul consideră că prima intrare a societăţii româneşti în Europa s-a petrecut în prima parte a secolului al XIX-lea.

În procesul de modernizare societatea românească s-a confruntat cu trei mari probleme.

Prima este ideea naţională.

Românii se definesc prin originea comună (romană, dacă sau daco-romană), prin limba unitară, prin istoria împărtăşită, prin spiritualitatea specifică.

A doua problemă a secolului la XIX – lea a fost problema modernizării, a occidentalizării societăţii româneşti. Trebuia renunţat la modelul oriental, la vestimentaţie, tradiţionalismul scrisului şi apropierea de modelul occidental.

A treia mare problemă priveşte modelele, raportul românilor cu ceilalţi.

Ideea naţională, statul – naţiune îşi are obârşia tot în evoluţiile ideologice ale Occidentului.

Tot în acest capitol este ilustrat mitul naţional: Mihai Viteazul, domnitorul care a reuşit pentru scurt timp să stăpânească cele trei ţări româneşti reunite.

Perioada comunistă, cu respingerea valorilor occidentale şi acceptarea modelului comunist sovietic a fost percepută de cea mai mare parte a opiniei publice ca ostilă intereselor naţionale.

Rolul Bisericii a fost deformat şi diminuat, fiind promovat ateismul.

În capitolul al II-lea se face referire la originile romane ale românilor, care le conferea nobleţe şi prestigiu. Limba latină era limba de cultură folosită în cea mai mare parte a Europei.

Deosebirile dintre latinişti (reprezentanţii Şcolii Ardelene) şi cei care se mulţumeau doar cu simpla consemnare a originii romane pot fi exprimate în trei puncte principale.

Mai întâi, criticii latinismului nu acceptau actualizarea abuzivă a originilor, care îi transforma pe românii actuali în romani. Kogălniceanu marca necesara distingere între români şi romani, între origini şi prezent.

Al doilea punct punea în discuţie puritatea sângelui roman. Colonizarea Daciei a fost făcută cu elemente din întreaga lume romană.

În sfârşit, în al treilea rând, dacii au început să nu mai fie percepuţi ca un element împovărător. Dragostea de libertate şi spiritul de sacrificiu, care nu le-ai fost niciodată contestate, apăreau generaţiei romantice revoluţionare drept virtuţi demne de urmat.

În al treilea capitol este analizat paradoxul istoriografic legat de aria de formare a poporului român.