Ideea de naționalitate și principiul naționalităților la Aurel C. Popovici

În evoluţia conceptului de naţiune la românii din Austro-Ungaria, momentul A.C. Popovici reprezintă triunful principiului de naţionalitate în doctrina naţionalitară la români şi transformarea sa în fundament al militarismului politico-naţional. Ideea de naţiune pe care s-a întemeiat doctrina lui Popovici sintetizează nu numai tradiţia gândirii româneşti, ci şi influenţele conceptului european, care după 1870 a avut o evoluţie contradictorie, împărtăşită tot mai mult de orientările de dreapta, sub influenţa noilor realităţi politice europene şi a curentelor ideologice sau ştiinţifice care se afirmă la finele veacului în Germania sau Franţa. Ideea de naţiune pe care a promovat-o între 1891-1910 cel mai avizat doctrinar al naţionalismului românesc reflectă fidel această oscilaţie între teoria voluntarist-empiristă şi cea naturalist-istoristă, între concepţia democratică de naţiune şi cea reacţionară, ilustrând sinuozităţile ce le traversa naţionalismul nu numai în spaţiul continental ci şi în mişcarea de idei românească, sub influenţa teoriilor europene şi a noilor curente din viaţa politică românească. În concepţia lui Popovici, ideea de naţiune şi principiul naţionalităţilor reprezintă o idee politică eminamente modernă, implementată de Revoluţia franceză, ale cărei principii s-au dezvoltat şi s-au diferenţiat, raportându-se de la indivizi, singulari la grupuri de indivizi, la individualităţi sociale . Unul din aceste principii, principiul de naţionalitate constituia o fază mai înaintată în fireasca evoluţiune a aplicării practice a principiilor liberale şi egalitare. Conform interpretării propuse, esenţa principiului consta în pretenţiunea unor certe grupuri sociale a fi recunoscute libere şi egale cu alte asemenea grupuri, este pretenţia indiscutabilă etică a popoarelor a se dezvolta liber, conform spiritului lor particular pe baza egalităţii condiţiilor generale de dezvoltare. Originea principiului naţionalitar în ideeile liberale şi egalitare ale revoluţiei franceze a fost teza fundamentală pe care s-a constituit teoria sa în 1894, chiar dacă spiritul revoluţiei franceze a fost mai degrabă cosmopolit decât naţionalist. Prin diferenţierea ulterioară a acestor idei generale despre libertate şi egalitate, a ieşit la iveală tot mai limpede principiul naţionalităţilor. Impulsul pentru proclamarea acestui principiu a fost provocat de reacţiunea germană împotriva preponderenţei influenţelor culturale franceze, de reformismul iosefin, care a provocat interesul popoarelor din Austria pentru naţionalitate şi pentru limbile naţionale. De atunci principiul a devenit o idee de forţă, o putere elementară în dezvoltarea statelor europene, spunea Popovici, ceea ce l-a determinat în 1894 să susţină că multe lupte şi mari schimbări în harta Europei s-au făcut, dar mai ales au să se facă în viitorul apropiat, în consecinţa dezvoltării continue a acestui principiu. În 1906 a reluat această teză, definind naţionalitatea ca un popor care trăieşte pe acelaşi pământ, vorbeşte aceeaşi limbă şi, ajuns la conştiinţa omogenităţii sale naţionale, aspiră la un ideal politico-cultural comun. În spiritul şcolii juridice italiene preciza: caracteristica principală a naţionalităţii, care îi dă în acelaşi timp o mare importanţă politică, rezidă astfel în conştiinţa naţională. Tot în 1906 definea naţionalitatea ca o individualitate pronunţată a poporului. Ea se baza pe existenţa unui teritotiu comun, pe conştiinţa unei origini comune şi, în parte, pe conştiinţa unei religii şi mentalităţi comune. Întemeiat pe ideea că naţiunea este o unitate morală, având drept bază o gândire comună, Popovici accentua teza că naţional înseamnă să trăieşti autonom din punct de vedere politic, pentru ca să poţi dezvolta mai departe o cultură naţională drept spiritul vital care animă elementele constituitive ale naţiunii. Întemeiat pe o concepţie democratică, liberală despre naţiune, a extins dreptul individului de rezistenţa la opresiune asupra naţionalităţilor, denumind luptele naţionale drept lupte de drept. Conştiinţa naţiomală este un drept ce nu mai poate fi contestat, o probă despre gradul de cultură a unui popor. Faptul că în masele largi acest simţământ este instinctiv observa Popovici şi ajunge la o conştiinţă clară numai în pătura cultă nu schimbă cu nimic din esenţa şi eficacitatea lui. În consecinţă, principiul naţionalităţilor era rezultat firesc al culturii generale divizată şi asimilată în toate straturile societăţii. Trezirea unui popor, locuind un teritoriu comun, la care conştiintă personalităţii sale naţionale este în sine un titlu de drept profund etic al poporului respectiv să se poată constitui într-o individualitate politică. În spiritul şcolii juridice italiene, Popovici, susţinea ideea că din conştiinţa unei naţionalităţi, care locuieşte pe un teritoriu propriu şi compact, despre personalitatea sa naţională emană şi drepturile sale naţionale. Dreptul naţiunii de a se constitui într-un stat rezultă din constiinţa naţională care se întemeiază pe suveranitatea naţională a poporului conştient de naţionalitatea sa. Aceasta motiva şi dreptul naţionalităţilor de a ieşi din legăturile politice străine şi a se uni cu eventualele state de naţionalitate comună într-un stat naţional şi independent. Drepturile naţionale, naţionalitatea , libertatea, egalitatea şi autonomia unui popor. Pentru A.C. Popovici conştiinţa naţională se prezintă ca un echivalent al forţei. Ea se prezintă paralel cu libertatea statului în care se găseşte acel popor, în raport cu progresul culturi, şi fireşte, cu gradul de inteligenţă al acelui popor. În această fază de dezvoltare, conştiinţa naţională apare ca o forţă pentru validitatea drepturilor naţionale şi tot aşa ca o forţă de rezistenţă în cazuri când naţionalitatea este periclitată şi prigonită într-un fel sau altul. Mijloacele concepute de el în dezvoltarea conştiinţei naţionale erau cele folosite în statele democratice pentru dezvoltarea opiniei publice şi pentru afirmarea spiritului cetăţenesc: progresul instrucţiei şi educaţiei, înlesnirile comunicării, presa, dreptul de asociere şi întrunire în general, luminile civilizaţiei deşteaptă popoarele asuprite de stăpâniri străine şi le ridică conştiinţa naţionalităţilor . Tendinţa către unitate naţională şi contopire apare atunci numai când popoare având conştiinţa propriei lor personalităţi sunt asuprite şi teoretizate şi sunt expuse unor nesăbuite experienţe în scopul asimilării. În imperiile multinaţionale, susţinea Popovici, problemele naţionale sunt probleme de drept public, adică probleme constituţionale. Când o parte este asuprită, sentimentul naţional denumit activ îşi propune drept scop autonomia şi egalitatea cu celelalte naţionalităţi conlocuitoare. Dacă starea de subordonare şi de asuprire ameninţă viaţa naţională, lupta desfăşurată la început în cadru local, pentru autonomie şi egalitate, se transformă într-o luptă pentru închegarea naţională, pentru dobândirea unităţii naţionale a tuturor fărânturilor poporului respectiv cu poporul de acelaşi neam sau numai înrudit, cu care se învecinează. Tendinţele de unitate naţională sunt cu atât mai active, cu cât una sau mai alta din părţile constituitive, sunt dezmembrate ale unei naţiuni sunt expuse la asupriri străine. Când una sau mai multe părţi dezmembrate ale aceleaşi naţiuni sunt asuprite sau periclitate în existenţa lor ele fatal trebuie să se ralieze şi să caute în această concentraţie a forţelor lor mijlocul pentru apărarea solidară a identicelor lor interese. Tendinţele de asimilare artificială erau expresia formelor despotice de guvernare în tentativa lor de a nimici individualităţile naţionale. Conştiinţa naţională reprezintă cea mai reală forţă de rezistenţă contra asimilării artificiale. Împiedicate de folosirea mijloacelor constituţionale de luptă sau prigonite pentru manifestarea conştiinţei lor naţionale, popoarelor nu le rămâne decât să opună violenţei tot violenţa. Invocând ideile lui Buckle şi Blunntschli, Popovici a teoretizat dreptul la revoluţie al naţiunilor violentate, definind ca o firească şi logică consecvenţă a dreptului individual de legitimă apărare, o aplicare a acestui drept individual la grupurile sociale.