1. Introducere 2. Statul Dac - 84-106 3. Dacia Provincie Romana - 106-275 4. Spatiul romanesc dupa retragerea aureliana - sec. IV-XIII 5. Dregatoriile in perioada medievala - sec. XIV-XVII 6. Epoca fanariota si modernizarea administratiei publice romanesti - 1711-1821 7. Regulamentele organice - 1831 8. Concluzii Anexa - Marii dregatori in sec. XIV-XVII Bibliografie
Introducere Viata sociala a pus dintotdeauna multiple probleme, indeosebi de ordin administrativ. Comunitatea umana n-ar fi avut acces la progres daca nu si-ar fi creat un intreg organism social, caruia i-a dat viabilitate prin personalul investit in diversitatea de functii statornicite de-a lungul timpului. Diversitatea sarcinilor pe care le are de indeplinit administratia publica necesita o extrem de variata gama de prestatiuni realizate prin serviciile publice, ca si un personal cu pregatire profesionala diversa. Dregator (deregator, diregator) este un termen care ii desemna in Evul Mediu pe boierii aflati in serviciul feudal la curtea domnului si participanti la Sfatul Domnesc. Cu vremea, acesti boieri au capatat in aparatul de conducere al tarii atributii administrative, militare sau judecatoresti. In cursul veacurilor, atributiile unor dregatori au capatat o importanta mai mare, ale altora au scazut in importanta ori s-au schimbat. Intelesul original al termenului este de ,,administrator". Despre existenta unui functionar public roman modern se poate vorbi, in sensul tehnic al cuvantului, doar incepand cu prima jumatate a secolului al XIX-lea. Din aceasta perioada intalnim (fara a fi edictat un statut al functionarului public) o preocupare constanta a legiuitorului roman pentru reglementarea drepturilor si obligatiilor functionarului public, pentru stabilirea criteriilor de recrutare, avansare, raspundere disciplinara, salarizare, profesionalizare, stabilitate, insa oameni care sa asigure satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivitatii, mai mult sau mai putin specializati intr-un anumit domeniu, au existat dintotdeauna, astfel: 2. Statul Dac Inceputul secolului I i.en cunoaste, pe teritoriul Daciei, o societate impartita in clase sociale antagoniste, pentru care statul avea sa insemne un instrument care sa asigure pozitiile privilegiate ale paturilor dominante. Dio Crisostomul, Dio Cassius si Iordanes ne spun ca cei bogati erau numiti ,,tarabostes" (etim.nobil de neam) sau ,,pileati" (etim. purtatori de caciula), pe cand cei saraci ,,comati" sau ,,capillati" (etmi.cei care nu au privilegiul de a purta caciula) (Iordanes, Getica, V.40). Toti factorii de conducere in stat, incepand cu regele si marele preot si sfarsind cu dregatorii, erau desemnati din randurile tarabostilor. In ceea ce priveste organizarea statului, puterea centrala in stat era detinuta de rege. Pe langa rege s-a format o consiliu compus din sfetnici si executanti ai vointei sale, in cadrul unui aparat de stat care iti desfasoara activitatea la nivel central. Cu toate ca datele din care sa rezulte cum era organizat sistemul puterii centrale si care erau competentele inaltilor demnitari sunt putine, stim totusi ca acestia din urma se bucurau de stabilitate si continuitate in exercitarea atributiilor lor. In acest sens, se poate aminti activitatea indelungata pe care a desfasurat-o Acornion la curtea lui Burebista care, potrivit inscriptiei de la Dionysopolis, a fost in ,,cea dintai si cea mai mare cinste". Pe de alta parte, in organizarea activitatii la nivel central, se contureaza o ierarhie a dregatoriilor, deoarece asa cum Acornion a fost prim sfetnic a lui Burebista, tot asa Deceneu si Venisas detineau pozitie situata imediat dupa cea a regelui. Potrivit datelor transmise de Iordanes si Dio Cassius, marii preoti detineau o putere aproape regala, exercitand atributiile unor adevarati viceregi, impartind atributiile judecatoresti cu regele. Izvoarele istorice ne furnizeaza date pretioase si cu privire la organizarea locala a Daciei. Deosebit de evocatoare este marturia lui Suidas (Lexicon I, p.480, ed. Adler) potrivit careia, in Dacia, inainte de instaurarea dominatiei romane, ,,unii erau pusi mai mari peste treburile agricole, iar altii, din jurul regelui, erau impartiti la paza cetatilor". Rezulta de aici ca erau doua categorii de dregatori locali: unui exercitau atributii de ordin administrativ - dregatori civili, iar altii detineau comanda armatelor aflate in teritoriu - dregatori militari. Pe de alta parte, faptul ca treburile agricole erau dirijate prin organe specializate indica ponderea agriculturii in viata economica a geto-dacilor, iar constituirea unei categorii distincte de dregatori investiti cu atributii de comanda militara, dintre cei mai devotati slujitori ai regelui (Strabon, Geografia, VII, 3.12), ne arata ca Dacia dispunea de un vast sistem de aparare, in centrul caruia se aflau cetatile. Cantitatea redusa de informatii nu permite insa sa cunoastem cu exactitate intensitatea raporturilor de subordonare intre centru si dregatorii sai locali. 3. Dacia Provincie Romana Imediat dupa cucerire (106), Dacia - provincie romana imperiala - a intrat in procesul de integrare administrativa, economica si militara, asa cum prevedeau normele dreptului public roman; conform acestor norme, ea a fost organizata ca o provincie distincta, cu organe administrative, militare si fiscale proprii, structura statala destul de primitiva a dacilor fiind inlocuita cu cea romana, superioara ca organizare si functionare. Fiind provincie imperiala, Dacia a fost condusa de un guvernator, cu titlul de legatus Augusti pro praetore. Acestuia ii erau acordate atributii de ordin politic, judecatoresc, administrativ si avea, dupa imparat, ,,cea mai mare competenta" (imperium maius) asupra tuturor locuitorilor provinciei. Se ingrijea, de asemenea, de reprimarea tulburarilor pentru ca provincia pe care o guverna sa fie ,,potolita si linistita" si avea si jus edicendi (Gaius, I, 6), adica dreptul de a da edicte. Un rol insemnat in organizarea centrala de stat o avea Adunarea Provinciala (Concilium Provinciae Daciarum Trium), organ exponent al intereselor paturii dominante. Aceasta adunare era formata din delegati ai oraselor si avea in grija sa cultul imparatului, fiind prezidata de preotul provinciei, numit ,,preot al altarului lui Augustus" (sacerdos arae Augusti). Aparatul tehnic de care dispunea provincia Dacia in domeniul administratiei fiscale era alcatuit din cate un procurator financiar pentru fiecare dintre cele trei provincii sau districte existente. Acestia aveau in subordine un intreg corp alcatuit din functionari inferiori specializati in derularea diverselor operatiuni fiscale: insarcinatii cu incasarea taxelor pe succesiuni (procuratores a caducis), incasatorii taxei pe eliberarea sclavilor (uigessimea liberti), insarcinatii cu gestionarea registrelor de dari (librarii ab instrumentia censualibus); secretari ai biroului de finante (aditores officii corniculatoriorum); socotitori fiscali (librarii a rationibus), ajutoare de socotitori (aditores tabulatorii). Orasele, indiferent de rang (municipii, colonii), se bucurau de privilegiul de a se conduce singure prin organe administrative proprii si magistrati alesi. Consiliul decurionilor (ordo decurionum) se prezenta ca un organ colectiv de conducere a treburilor orasenesti care juca un rol similar cu cel detinut de Senat in functionarea capitalei Imperiului. Membrii sai erau alesi pe 5 ani, de catre magistratii superiori ai orasului, in limita locurilor disponibile, din randul fostilor demnitari ai orasului care dispuneau de o anumita avere, sau din randurile membrilor familiilor acestora. Magistratii erau alesi pe perioada unui singur an (cu posibilitatea de a fi realesi), candidatii urmand sa intruneasca mai multe conditii: de varsta, de avere, de rang social etc. Magistrati superiori erau considerati a fi duumvirii, in cazul coloniilor, si quatuorvirii, in cel al municipiilor. Acestia aveau si prerogative judiciare, putand judeca litigii de mica importanta, care nu intrau in competenta guvernatorului provinciei. Un loc aparte revenea duumvirilor alesi in al cincilea an, corespunzatori cenzorilor din vechea Roma republicana, carora le reveneau sarcini precum: revizuirea si completarea listei cu membrii ordinului decurionilor; realizarea recensamantului populatiei si stabilirea impozitelor; arendarea unor bunuri si drepturi ale orasului; alcatuirea bugetului pe cinci ani al orasului. Magistrati inferiori erau considerati a fi edilii (aediles) si questorii (questores). Edilii erau magistratii insarcinati cu: ingrijirea cladirilor publice; organizarea lucrarilor publice; asigurarea politiei interne a orasului; aprovizionarea pietelor; organizarea spectacolelor publice. La randul lor, questorii se ocupau de: administrarea bunurilor si a finantelor orasului; intretinerea arhivei ordinului decurionilor. Dregatorii oraselor erau ajutati in activitatile lor de o multitudine de tipuri de functionari (scribi, bibliotecari, crainici, servitori), unii recrutati din randul oamenilor liberi, altii din randul sclavilor publici. Paza si ordinea publica in oras erau asigurate de lictori si de politia urbana (vigiles nocturni), subordonata edililor, in vreme ce siguranta drumurilor cadea in sarcina unei jandarmerii speciale a drumurilor (beneficiarii) si a paznicilor din asezarile aflate pe respectivele artere de circulatie. Unitatile administrativ-teritoriale.
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
