Echilibrul puterilor politico - militare la începutul domniei lui Stefan cel Mare

Ştefan cel Mare a preluat moştenirea strămoşilor săi la o vreme când echilibrul în care Moldova se aflase o bună bucată de vreme, se sfărâmase, iar unul nou, adecvat noilor împrejurări, la întretăierea influenţelor noilor factori de putere şi curente ale politicii internaţionale, nu se putuse făuri, mai ales din pricina slăbiciunilor şi frământărilor interne.

Vechiul echilibru căzuse la 29 mai 1453. Cucerirea Constantinopolului nu a însemnat numai dispariţia fizică a ultimei frânturi a Imperiului Bizantin, care, oricum, nu mai avea nici forţă şi nici influenţă politică, păstrând doar acea aură de izvor al legitimităţii puterii monarhice pentru toată lumea ortodoxă: câtă vreme au mai bătut clopotele la Sfânta Sofia, marea autoritate spirituală a Bizanţului, cu sfântul lui împărat şi cu patriarhul ecumenic, a mai putut fi invocată. Căderea celei de-a doua Rome în mâinile unui stăpânitor necreştin a însemnat şi prăbuşirea oficială a unui echilibru european, aşa cum îl statornicise Conciliul de la Ferrara-Florenţa, prin actul Unirii, semnat la 5 iulie 1439. Unirea florentină fusese rodul eforturilor de a realiza o coaliţie europeană pentru stăvilirea ascensiunii otomanilor şi salvarea Bizanţului şi, oricât de controversată a fost, în epocă, ea avusese rolul de a estompa – cel puţin în unele zone – tensiunile interconfesionale, atât în interiorul statelor cu populaţie mixtă

(catolică şi ortodoxă), cât şi între statele catolice şi cele ortodoxe. Este adevărat că, în însăşi rămăşiţa de Imperiu Bizantin, această unire a adus tulburări aşa de mari, încât, prin respingerea ei violentă, a contribuit, în fond, la grăbirea sfârşitului. Însă pentru lumea românească efectele au fost diferite; este dovedit, astăzi, de pildă, că puterea lui Iancu de Hunedoara a sporit considerabil atunci când cnezimii româneşti din Transilvania i s-a oferit „şansa regnicolarităţii cu depline drepturi, suportul ideologic al colaborării cu forurile catolice”. Cu nuanţele impuse de realităţile diferite, trebuie să se accepte că Unirea de la Florenţa a avut efecte şi în Moldova, al cărei mitropolit grec, Damian, participase la lucrările Conciliului, împreună cu solii domnilor Iliaş I şi Ştefan al II-lea, şi semnase actul Unirii. Într-un asemenea context, colaborarea politică

şi militară cu regatele catolice nu se mai lovea de un impediment confesional. Influenţa crescândă a lui Iancu de Hunedoara în Moldova – probată şi de căsătoriile lui Petru al II-lea şi Alexandru al II-lea cu rude ale sale –, a trebuit să însemne şi stăruinţa pentru aplicarea consecventă a Unirii.

Dar, de cum s-a aflat în Moldova despre căderea Constantinopolului, în vara anului 1453 (când scaunul domnesc era ocupat de Alexandru al II-lea, ruda şi protejatul lui Iancu), mitropolitul grec, „florentin”, pe nume Ioachim, a fost alungat şi s-a produs o restauraţie ortodoxă. Reprezentantul ei a fost Teoctist I, mitropolit al Moldovei (1453-1477), sfetnic şi colaborator preţuit al lui Ştefan cel Mare, care-i va adăposti rămăşiţele pământeşti în chiar necropola sa dinastică de la Putna.

Noul factor de putere, Imperiul Otoman, nu a întârziat să-şi facă simţită prezenţa şi cunoscute pretenţiile: tot în vara anului 1453, domnului Moldovei i s-a notificat cererea ultimativă a sultanului privind plata tributului. Atacurile şi incursiunile prădalnice în sudul ţării au urmat de îndată. Alexandru al II-lea – care, în februarie 1453, încheiase „pace veşnică şi creştinească tocmeală” cu Iancu de Hunedoara, iar în septembrie 1453 făgăduise supunere şi regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei – s-a văzut îndemnat de acesta din urmă să accepte plata haraciului. În stabilirea acestei relaţii cu Imperiul Otoman, şi-au împărţit responsabilitatea Alexandru al II-lea şi Petru al III-lea Aron: ceea ce primul a trebuit să înceapă, al doilea a trebuit să desăvârşească, nu fără certa coresponsabilitate a regatului polon.

Astfel, în momentul când a ieşit din strânsoarea confesională a Unirii florentine, Moldova s-a văzut în faţa ameninţării unei constrângeri şi mai mari, politică şi militară, aceea a Imperiului Otoman. Opţiunea bizantinilor – „mai bine turbanul sultanului decât tiara papei” – nu putea fi, cu nici un chip, împărtăşită de domnii Moldovei.

În noua conjunctură, nici un stat ortodox nu putea sta alături de Moldova.

„Cealaltă Valahie”, principatul Ţării Româneşti, avea deja, de câteva decenii,

statutul de tributar al Porţii, iar ulterior, în anii ’70 şi ’80 ai secolului al XV-lea, Ştefan însuşi avea să constate că „muntenii sunt, pentru noi [moldovenii], ca şi turcii”. Marele cnezat ortodox al Moscovei se afla departe, dincolo de o Polonie catolică şi de o Lituanie în care confesiunile se amestecau; marele cneaz era suveranul unui stat care luptase cu străşnicie împotriva spiritului florentin, dar care – tributar Hoardei de Aur – încă nu avea un glas propriu în Europa. Neameninţat direct de pericolul otoman, marele cnezat al Moscovei avea alte priorităţi şi alte direcţii politice.

În fine, nu mai exista, de fapt, nici Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Ceea ce Mehmed al II-lea a restaurat, la începutul anului 1454, a mai purtat acest titlu doar în virtutea tradiţiei. În fapt, însă, Ghennadios Scolarios, patriarhul de Constantinopol, nu mai era decât patriarhul grecilor din împărăţia lui Mehmed, cuprinşi în millet-ul grecesc. Astfel, patriarhul grec de Constantinopol a devenit conducătorul millet-ului ortodox, arhiereu şi etnarh totodată. Însă orice extindere a puterii sale devenea, implicit, o extindere a autorităţii sultanului. A accepta jurisdicţia patriarhului din Constantinopol însemna, în aceste condiţii, intrarea în millet-ul grec, ortodox, al Imperiului Otoman. Este, fără îndoială, principala cauză pentru care, după 1453, Moldova nu a mai avut relaţii cu Patriarhia de Constantinopol vreme de aproape un secol În locul acestor relaţii, în care simpla subordonare jurisdicţională risca să se transforme în subordonare administrativă şi apoi politică, Ştefan cel Mare a aşezat, în cea mai curată tradiţie a Imperiului (Bizantin) defunct, legăturile cu Sfântul Munte Athos; cum şi acest loc se afla, din 1430, între stăpânirile otomane, domnul Moldovei nu putea fi acuzat de colaborare cu duşmanii sultanului Mai mult decât atât, însă: el a ştiut să acţioneze în aşa chip, încât, spre sfârşitul domniei, a ajuns să fie văzut ca protectorul Athosului, adică al acelei comunităţi monastice în care continua să trăiască imaginea ecumenicităţii ortodoxe pe care o întruchipase Imperiul Bizantin. Legăturile lui Ştefan cel Mare cu Athosul înseamnă nu numai o mare operă de înălţare spirituală, ci şi de remarcabilă subtilitate politică.