Diplomația românească de la congresul de la Berlin

Inca din luna noiembrie 1877, in cursul unei intrevederi cu tarul Alexandru, premierul Ion C. Bratianu exprimase dorinta Romaniei, dincolo de recunoasterea independentei, de a mentine ocupate cateva puncte strategice la Dunare si de a participa la tratativele de pace.Cerintele emisarului roman aveau sa fie primite cu rezerva de catre tar, care preciza ca Romania nu va regreta niciodata intrarea in razboi. Asigurari de aceeasi natura au fost exprimate direct si domnitorului, in timpul convorbirilor desfasurate in tabara de la Poradim (2 decembrie 1877).

Tarul fagaduind luarea in consideratie a pozitiei Romaniei ca stat neatarnat. Totusi, Carol I manifesta temerea intima ca o astfel de atitudine ,,nu e o promisiune hotarata, ci o inconjurare a raspunsului, facuta intr-un chip amabil" .Ingrijorarea suveranului avea sa fie confirmata de evolutia ulterioara a evenimentelor. Desi intervenise personal pe langa marele duce Nicolae, domnitorul era profund dezamagit de neadmiterea colonelului Eraclie Arion la negocierile de armistitiu cu turcii (28 decembrie 1877), desfasurate la Kazanlac.

Sesizand intentia Rusiei de a incheia pace separata cu Imperiul Otoman, ceea ce era in mod evident in defavoarea Romaniei, domnitorul va incerca sa apeleze la suportul cabinetelor europene, in speranta salvarii sudului Basarabiei. Pe aceasta linie se inscrie misiunea lui Ion Campineanu la Berlin, ce va inmana personal Kronprintului Germaniei o scrisoare din partea lui Carol I. Bazandu-se pe relatiile de amicitie existente in timpul campaniei, Carol I spera sa influenteze pe tarul Alexandru al II-lea in favoarea admiterii delegatului roman la negocierile de armistitiu, cerinta indreptatita de statutul de co-beligerant.

In consecinta, el a expediat la 6 ianuarie 1878, prin intermediul lui Iancu Ghica, care fusese atasat la Marele Cartier Imperial in timpul campaniei, o scrisoare tarului, amintind de asigurarile de bunavointa primite din partea acestuia. Privita din unghiul de vedere a diplomatiei tariste, participarea reprezentantului roman la tratativele de pace nu era de dorit din pricina ,,problemei basarabene". De aceea, Nelidov recomanda guvernului de la Bucuresti sa se adreseze direct cercurilor politice de la St. Petersburg.

Un asemenea mod de a privi lucrurile l-a determinat pe Carol I sa sondeze din nou disponibilitatea cabinetelor europene fata de recunoasterea imediata a independentei si neutralitatii Romaniei. Domnitorul apeleaza in acest sens la serviciile lui Ion Ghica, ce se va deplasa la Londra cu scopul de a castiga simpatia si un eventual sprijin diplomatic din partea cabinetului de la St. James, el insusi direct interesat in impiedicarea oricarei tentative din partea rusilor de a ocupa Constantinopolul si Stramtorile. Pe de alta parte, ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu, solicita agentului roman de la Paris, Callimachi-Catargiu, sa contacteze ambasadorul otoman pentru a tatona terenul in vederea recunoasterii independentei de catre Poarta.

O asemenea initiativa, daca era incununata de succes, ar inlatura, in opinia ministrului roman de externe, pretentia Rusiei de a incorpora sudul Basarabiei ca ,,teritoriu turcesc".Demersurile in favoarea recunoasterii independentei inaintea incheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, iar in privinta sortii sudului Basarabiei, Puterile europene declarau ca au de reglementat ,,chestiuni mult mai importante". Sperantele domnitorului in dobandirea unui suport diplomatic al patriei de origine au fost practic spulberate de afirmatia categorica a lui Bismarck, potrivit careia:,,Imperiul german nu va sacrifica amicitia sa cu Rusia" .

Ca urmare a infrangerii militare suferite, Imperiul Otoman a cerut armistitiu. La 10/22 ianuarie 1878, domnitorul Carol I a adresat marelui duce Nicolae o scrisoare prin care cerea ca Romania, care contribuise la obtinerea victorie, sa participe la tratativele de pace. Dar guvernul rus n-a acceptat aceasta cerere, apreciind ca Romania nu era un stat independent. Mai mult decat atat, la 17/29 ianuarie, tarul si cancelarul rus si-au exprimat in mod oficial intentia de a ocupa sudul Basarabiei, oferind in schimb Romaniei Delta Dunarii si Dobrogea.

Tratatul de pace de la San Stefano intre Imperiul Otoman si Rusia tarista avea sa fie semnat la 19 februarie 1878, fara participarea delegatului roman. Mai mult decat atat, guvernul de la Bucuresti a luat cunostinta de continutul respectivului document abia la 9 martie, prin intermediul ,,Jurnalului St. Petersburg"trimis de generalul Iancu Ghica.Acest act, ,,de uimitoare nerecunostinta a Rusiei fata de aliata sa", consacra, printre altele, independenta Romaniei (art.5), insa cu dureroase sacrificii.