Dezvoltarea Economiei în Perioada 1877-1918

1. DEZVOLTAREA ECONOMIEI ÎN PERIOADA 1877-1918

1.1 Evoluţia agriculturii

Problema agrară şi agricultura au constituit factorul cheie al evoluţiei societăţii şi economiei româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.

Regimul agrar din perioada 1864-1921,în conţinut şi forme,era ,,expresia tranziţiei” de la sistemul agrar feudal al marii expoataţii spre sistemul agrar ţărănesc,a prefacerilor de natură juridică socială şi economică din cadrul agriculturii; acestea se desfăşurau greoi, frânate din cauza insuficienţei condiţiilor financiare şi a intereselor marilor proprietari şi arendaşi, unicii beneficiari ai avantajelor economice extraordinare ale regimului, pe seama şi în detrimentul ţărănimii eliberate.

Anul 1848 a propulsat problema agrară în prim-planul transformărilor sociale în toate teritoriile locuite de români, iar crearea statului naţional modern(1859) a repus la ordinea zilei cu o nouă acuitate, înfăptuirea reformei agrare.

Prin reformă se eliberau circa 516 000 de familii ţărăneşti;dintre ele, 408 109 urmau să intre în stăpânirea unui lot de cultură-variind între 7,8 ha 2,2 ha,iar aproape 60 000 de familii trebuiau să se mulţumească doar cu lot de casă şi grădină.

Potrivit principiului care a guvernat opera de reformă,claca(în Ţara Româneasca) şi dijma trebuiau răscumpărate. Suma totală vărsată de ţarani,până in 1898,a fost de 136,7 milioane de lei. Ea reprezenta de fapt preţul pământului convertit sub forma răscumpărării clăcii.

Prin reforma din 1864 lunga serie istorică a feudalismului agrar luase sfârşit in România veche.

În vechea Românie, recensămintele fiscale din 1896,1902 şi 1905(făcute pe diferite tipuri de proprietate) indică următoarea structură a proprietăţii cultivabile şi forestiere:

Categorii de proprietate Numărul proprietăţilor Întinderea cultivabilă in ha %din suprafaţa cultivabilă Păduri Total Proporţia

1. până la 10 ha 920 939 3 153 645 40,31 350 000 3 503 645 34,08

2. 10-50 ha 36 318 695 936 8,89 8,52

3. 50-100 ha 2 405 166 847 2,13

4. peste 100 ha 4 171 3 810 351 48,67 2 077 290 882 641 57,40

Sursa:N.N Constantinescu,Istoria economică a României,vol I

În Transilvania, potrivit recensământului din 1910, aristocraţia funciară maghiară deţinea 85,7% din moşiile de peste 500 ha, iar marea burghezie de provenienţă germană 7,7%, în timp ce românii nu deţineau decât 5,7% din categoria acestor proprietăţi.

În Bucovina, marii proprietăţi funciare îi revenea 44,93% din suprafeţele arabile şi forestiere, proprietăţii de stat şi comunele 9,98%, iar mica proprietate deţinea 45,09% din masivul funciar. În Basarabia, marii proprietari funciari deţineau 43,2% din suprafaţa agricolă şi forestieră, statul, oraşele şi biserica deţineau 8,2% din masivul funciar, iar ţăranii 48,6%.

Dacă la cele de mai sus adăugam lipsa de dinamism a vieţii urbane, vom înţelege pentru ce erau întrunite condiţiile instalării autoritare a regimului de învoieli, denumit altfel, regimul bazat pe dijmă.

Regimul de învoieli îşi pune sigiliul caracteristic pe viaţa agrară din România între reforma din 1864 şi primul război mondial. Pe osatura latifundiului şi a regimului de învoieli se altoieşte, în plus, marea arendăşie, parazitară şi speculativă. Marele arendaş nu a însemnat decât în foarte mică măsură un element novator în formele de producţie,în organizarea economică a exploatării pământului. Raporturile dintre el şi micul producător erau similare cu cele intervenite între acesta din urmă şi moşier.