De la Cuza la Carol I

“Dorinţa cea mai mare,cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care, va face fericirea generaţiilor viitoare, este unirea Principatelor într-un singur stat.” ( Din propunerea de unire citită de Mihail Kogălniceanu în Divanul ad-hoc al Moldovei)

Rezultat al unui întreg process istoric, Unirea nu poate fi înţeleasă în afara acumulării îndelungate a premiselor care au stat la baza constituirii naţiunii şi conştiinţei naţionale. Aşa cum pe drept a remarcat un cercetător facând exegeza numelui de România: “O întreagă istorie a unui popor se ascunde într-un singur cuvânt.”

Îndată ce se ştiu de hotărârile Tratatului de la Paris, în Principate începură pregătirile în vederea divanurilor. Curentul pentru unire crescuse mult în ultimul timp, lumea îşi dădea seama că se putea forma un stat care să ajungă independent şi puternic. Erau însă şi forţe ce se opuneau unirii: statele vecine, Austria şi Turcia.

Prin Convenţia de la Paris încheiată în ziua de 19 august 1958 se hotărâră următoarele: Muntenia şi Moldova vor purta numele de Principatele Unite, va exista o Comisie Centrală, cu sediul la Focşani şi o Curte de Casaţie comună, armatele vor primi o organizare identică, şi fiecare ţară va avea domnul ei ales dintre cetăţeni.

Urma să se facă alegerea noilor domni. În Moldova erau doi candidaţi: Mihail şi Grigore Sturdza. Fu propusă o nouă candidatură, cea a colonelului Alexandru Cuza. Acesta fu proclamat, cu unanimitate, domn al Moldovei, în ziua de 5/17 ianuarie 1859.

În Muntenia se vorbea la început de Gheorghe Bibescu şi de Barbu Ştirbey; după alegerea din Moldova, începu să circule însă şi numele lui Cuza. Astfel în ziua alegerii el întruni unanimitatea voturilor. Prin îndoita alegere a lui Cuza, înaintaşii noştri ştiură deci să împace textul Convenţiei cu dorinţa întregii ţări.

Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), paşoptist cu studii la Paris atrăsese atenţia asupra sa când îşi dăduse demisia din postul de pârcălab al Galaţiului, în semn de protest faţă de falsificarea listelor electorale. Cuza era un patriot plin de intenţii bune, un om îngăduitor cu sine însuşi şi un politician nu foarte abil. Acesta a făcut o bună impresie când s-a dus la Constantinopol în octombrie 1860 pentru învestire.

“Moldova, Transilvania, Muntenia nu există pe faţa pământului; există o singură Românie, cu un picior în Dunăre şi cu altul pe ramificaţiile cele mai îndepărtate ale Carpaţilor; există un singur corp şi un singur suflet.” (Bogdan Petriceicu Haşdeu)

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în amândoua ţările a fost privită cu satisfacţie de puterile favorabile înfăptuirii statului unitar roman. Cavour, de pildă, a apreciat evenimentul drept “triumful politicii Franţei şi Sardiniei în Orient”. Totodată el a spus lui Alecsandri că “Unirea Principatelor şi consultarea votului poporului este începutul unei ere nouă în sistemul politic al Europei.” Desigur, nu toate puterile unioniste nu s-au situate pe aceeaşi poziţie, Imperiul ţarist fiind uşor iritat. Spre deosebire de puterile unionist care au întâmpinat pozitiv evenimentele de la Bucureşti, la Constantinopol efectul dublei alegeri a fost sintetiyat de un ziar din Cluj ca fiind “ o furtună de vară iscată din senin”, iar Austria a primit vestea cu o adâncă neplăcere.

Înfăptuită în persoana aceluiaşi domnitor, prin alegerea lui Al. I. Cuza, recunoscută de Europa ca un fapt împlinit, Unirea trebuia desăvârşită şi întărită printr-o serie de reforme largi şi radical. Îi revenea lui Al. I. Cuza, “domnitorului Unirii”, sarcina istorică de a da viaţă cerinţelor obiective legate de înfăptuirea statului naţional. În scurta sa domnie, de numai 7 ani, a înfăptuit o operă uriaşă. Au fost ani dinamici în care s-a săvârşit o revoluţie radicală; s-a constituit România modernă, s-au creat puternice temelii dezvoltării interne.

Pentru a obţine confirmarea dublei alegeri, au fost trimise la Constantinopol două delegaţii care, după câteva luni, au fost puse sub conducerea unică a lui C. Negri. Totodată, în capitalele occidentale au fost trimise misiuni speciale, cu sarcina de a obţine sprijinul puterilor garante.

La 26 martie/ 7 aprilie 1859 s-a întrunit la Paris o conferinţă a reprezentanţilor puterilor garante în problema Principatelor. La 1/13 aprilie cinci dintre puterile garante au recunoscut dubla alegere a lui Cuza. O lună mai târziu, constrânsă, Austria a recunoscut şi ea regimul de facto din Principate. Dubla alegere a fost recunoscută de toate cele 7 puteri garante la 25 august/6 septembrie 1859, în a treia şedinţă a Conferinţei de la Paris.

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

Unirea, însă se înfăptuise doar în persoana domnitorului. În condiţiile impuse de Convenţie,opera legislativă şi administrativă a domnitorului întâmpina greutăţi de netrecut, aproape. Al. I. Cuza trebuia să lucreye cu două adunări, cu două guverne, în două capitale diferite. Cu răbdare, cu abilitate diplomatică şi demnitate, domnul Unirii a reuşit constituirea unei singure Adunări, a unui singur govern şi a unei singure administraţii cu sediul la Bucureşti.