Dacia Romana

Dacia Romana

In perioada 106 d.C. - 275 d.C. Dacia a fost sub stapânire romana. In aceasta perioada, prin cucerirea Daciei, Imperiul Roman s-a refacut financiar si si-a intins granitele mult spre miazanoapte. Cuceritorii romani au stiut ca dacii pot fi o aparare foarte eficienta impotriva dusmanilor Imperiului Roman, deoarece erau recunoscuti ca fiind de o vitejie fara egal. Geograful Ptolemeu afirma ca hotarele Daciei Traiane se intindeau la apus pâna la Tisa, la miazanoapte pana la muntii Carpati, la rasarit pana la râul Hierasos (identificat de unii cu Siretul, de altii cu Prutul), iar la miazazi pana la Dunarea. In anii urmatori razboaielor daco-romane, si in Muntenia si in Moldova au existat permanent legiuni romane si asezari daco-romane.

Procesul de sinteza si conlocuire a fost atât de intens deoarece dacii insisi erau urmasi ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai mult decât probabil ca geneza poporului român are un caracter de altoire etnica a doua popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor si cea mai latina dintre limbile romanice. Insusi numele românilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la ROHMANI, poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Marele istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre popoarele romanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care pastram numele stapânitorilor". Acest fapt nu se explica mai convingator decât prin romanitatea etnica intrinseca a dacilor, popor congener cu latinii. Limba daco-romana este latina vulgara, limba care a continuat sa fie folosita pe pamântul Daciei si dupa ce romanii si-au retras armatele, tocmai pentru ca ea continea elementele lingvistice stravechi comune celor doua idiomuri. Toti scriitorii antici sunt de acord ca dacii erau un popor extraordinar de numeros, astfel incât teza exterminarii este absurda. Dacii si romanii au coabitat si s-au amestecat nu numai in perioada de ocupatie romana a Daciei, ci acest amestec a fost mai mult un aliaj extraordinar a doua popoare ce aveau o radacina straveche comuna.

Faptul ca latina vulgara s-a vorbit nu numai de catre colonistii romani aflati mai mult in orase, ci chiar in satele Daciei Traiane, unde populatia era predominant alcatuita din taranii daci, dovedeste faptul ca nu era o limba importata, ci una care se potrivea perfect cu fondul lingvistic dac. In perioada traiana, Dacia a fost o singura provincie. Mai târziu, pe vremea imparatului Hadrianus (119-120 d.C.) ea a fost impartita in doua: Dacia Superior si Dacia Inferior, adica partea de miazanoapte (nord) si parte de miazazi (sud). Intre 158-159 d.C., când domnea imparatul Antoninus Pius, Dacia s-a impartit in trei: DACIA POROLISSENSIS, DACIA APULENSIS si DACIA MALVENSIS. Prima cuprindea partea de vest a Ardealului, cu Tara Crisului si Muntii Apuseni si avea capitala la Porolissum (azi, Moigrad). Dacia Apulensis avea resedinta la Apulum (Alba-Iulia) si cuprindea restul Ardealului si Banatul, iar Dacia Malvensis cuprindea Oltenia, Muntenia si sudul Moldovei. Dacia a fost permanent o provincie aflata sub supravegherea directa a imparatului, era deci o provincie imperiala. Ea era condusa de un trimis imperial numit Legatus Augusti pre praetore. Mai târziu, când Dacia a fost impartita in trei, trimisul imparatului s-a ales dintre fostii consuli si isi adugau la titlu, la urma, cuvintele "trium Daciarum". El era functionarul suprem si administratorul provinciei.

El era ajutat de trei administratori financiari, numiti "procuratores", care strângeau darile si repartizau cheltuielile. Marile impozite pe care le-am platit dacii demonstreaza bogatia tarii, iar marele numar de soldati daci daruiti Romei dovedeste capacitatea militara de exceptie a Daciei. Organul superior era Legatus Augusti, dar local exista un Concilium Provinciarum Daciarum trium, un fel de mic parlament. Resedinta lui Legatus Augusti era in fosta capitala a Daciei, in Sarmizegetusa, iar dupa anul 118 d.C. s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla si "preotul incoronat al celor trei Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos arae Augusti Coronatus Daciarum III", dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul sacru, divin. Preotii care oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un templu, Aedes Augustalium, foarte impunator. Pentru cucerirea Daciei, Imperiul Roman a utilizat o armata impresionanta. Izvoarele istorice si inscriptiile vorbesc despre 9 legiuni a câte 6000 de soldati, 10 detasamente de cavalerie, 35 de cohorte (detasamente de infanterie) la care se adauga cohortele pretoriene care l-au insotit pe imparat si trupele neregulate si marinarii de pe Dunare. La razboiul impotriva Daciei au participat peste 100.000 de soldati romani. Printre generali, comandând Legiunea Prima Minerva, se afla si viitorul imparat Hadrianus. Dupa cucerirea Daciei, la Apullum a stationat permanent Legiunea XIII Gemina iar la Potaissa (Turda de azi) legiunea V Macedonica.

Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri, castre si castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip de fortificatii romane pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Dacia romana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri: colonii, municipii si sate.

Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta (Turnu-Severin); Dierna (lânga Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula (Rosca); Aquae (Calan).

Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jipa, lânga Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni). Dinu C. Giurescu afirma ca mai exista alte 91 de localitati, datând din epoca Daciei Traiane al caror statut administrativ este insuficient cunoscut astazi. Aceste localitati si-au reluat in prima jumatate a sec.XX si numele roman.

Municipiile erau orase cu mai putine drepturi decât coloniile, care erau alcatuite din cetateni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la Roma pe inaltii demnitari si puteau fi alesi la rândul lor. Intre municipii, unele aveau mai multe drepturi iar altele mai putine, existând insa posibilitatea evolutiei, in sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar unele sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau astfel o puternica emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse de un consiliu, numit ardo decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau decurioni. Dintre acestia se alegeau fie doi (in colonii), fie patru (in municipii) cu atributii similare primarilor si ajutorilor de primari de astazi. Ei aveau si atributii judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo, condusi de unul dintre ei, numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada de un an iar dumvirii pe o perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati anterior, administratia oraselor - colonii sau municipii - mai cuprindeau si pe edili, care se ocupau de estetica urbana si pe questori, care corespundeau casierilor. Orasele mai aveau de asemenea câte o persoana importanta, care putea sa le sprijine sau sa le apere, dupa cum era cazul, la fixarea impozitelor sau a unor prestatii extraordinare. Aparatorii se numeau patroni sau defensori.

Unul dintre patronii Sarmizegetusei era chiar guvernatorul provinciei, trimisul imparatului, proconsului Tiberius Fronto. Ptolemeu, preluând si izvoare anterioare, noteaza in harta sa un numar de 44 de orase in Dacia. S-au descoperit cele mai multe dintre ele, chiar unele despre care se credea ca au disparut, cum ar fi Comidava si Puroboridava, orase dacice propriu-zise. Piroboridava, despre care s-a crezut ca ar fi disparut dupa caderea regatului dac, o gasim, intr-un papirus descoperit recent, mentionata ca existând inca din sec.II d.H. deoarece romanii au trimis acolo in garnizoana un detasament din Cohors I Hispanorum Veterana, al carui lagar era la Drajna de Sus. Intr-o inscriptie din sec.III, gasita la Novae (pe teritoriul actualei Bulgarii) este amintit una nume Aurelius Victor Perburidavensis, adica Piroboridava.