Convenția politică dintre Antantă și România - București 4 - 17 august 1916

Mi-am propus abordarea şi prezentarea unui document din cadrul tratativelor purtate de România cu Antanta, cu privire la participarea României la Marele Război. Aşa că am ales Convenţia politică încheiată între România, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia (Bucureşti, 4/17 august 1916) Documentul a fost încheiat la Bucureşti la data de 4/17 august 1916, în 5 exemplare, între ministrul Franţei, Saint – Aulaire, ministrul Marii Britanii, Barclay George, ministrul Italiei, Baron Fasciotti, ministrul Rusiei, Stanislav Poklevsky – Koziell şi preşedintele Consiliului de Miniştri al României, Ion I. C. Brătianu.

Convenţia politică a fost redactată în 7 articole care stipulau condiţiile participării României alături de celelalte ţări la conflict, teritoriile pe care urma să le primească România în urma războiului şi condiţiile participării la pacea generală de după război.

Conform articolului I din această convenţie, statele membre ale Antantei garantau României integritatea teritorială pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Prin intermediul articolului II România se angaja să declare război Austro – Ungariei şi în acelaşi timp trebuia să înceteze orice relaţii economice şi schimburi comerciale cu Puterile Centrale.

Articolul III şi IV consemnează faptul că Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia vor recunoaşte dreptul României pentru anexarea teritoriilor monarhiei austro – ungare şi se precizează în cadrul articolului şi delimitarea teritorială a acestor teritorii. În articolul IV se precizează că „linia demarcaţiei va începe pe Prut [ ] în apropiere de Noua Suliţă şi va urca [ ] până la frontiera Galiţiei, la confluenţa Prutului cu Ceremuşul. Ea va urma frontiera Galiţiei şi a Ungariei până la punctul Stog, cota 1665; de aici va urma linia de separaţie a apelor Tisa şi Vişeu, în amonte de punctul unde ea se uneşte cu Vişeul ” Vor fi delimitate cu amănuntul teritoriile pa care urma România să le ocupe la finalul războiului. De asemenea, România nu trebuia să ridice fortificaţii în faţa Belgradului (zona urma să fie delimitată ulterior) şi nici nu trebuia să menţină trupe imense, decât forţele necesare serviciului de poliţie. În acelaşi timp, România trebuia să despăgubească pe sârbii din regiunea Banatului, care după începutul războiului urmau să emigreze. Despăgubirea trebuia plătită în termen de 2 ani de la încheierea păcii.

În articolul V al convenţiei se menţiona că niciuna din ţările membre Antantei nu vor avea voie să încheie pace separată sau generală, decât împreună şi în acelaşi timp. Tot în acest articol se mai menţiona faptul că în urma încheierii tratativelor de pace, toate teritoriile monarhiei austro – ungare stipulate în caadrul articolului IV din convenţie, vor fi anexate României.

Articolul VI al convenţiei menţiona că România va avea aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei în ceea ce priveşte preliminariile, negocierile păcii, precum şi dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinţei de pace.

În final, articolul VII preciza faptul că toate puterile care au participat la încheierea aceste convenţii trebuiau să se angajeze pentru păstrarea secretă a acestui document până la încheierea păcii generale.

Încheierea acestei convenţii politice din 1916 a fost rodul unei îndelungate campanii diplomatice desfăşurate de către diplomaţii francezi în primul rând, şi ceilalţi ai ţărilor partenere Antantei în al doilea rând, pe teritoriul României, adresate guvernului de la Bucureşti, pentru intrarea acesteia alături de Antanta şi pentru stabilizarea forţelor pe fronturile de război