București - cetate de scaun

Bucureştiul este capitala tării noastre, este cel mai mare si mai important oraş al patriei, este centrul politic, economic, administrativ şi cultural, el este situat aproximativ în mijlocul câmpiei Dunării, de o parte si de alta a râului Dâmboviţa, la jumătatea distanţei dintre Subcarpaţi si Dunăre şi ocupă o suprafaţă de aproximativ 100 000 ha. Se caracterizează printr-un climat excesiv continental, cu veri toride şi ierni aspre. Temperature medie inregistrată în oraş este de aproximativ 110C, maximele fiind între 360 şi 460C, iar minimele absolute de – 300C.

Se spunea că data întemeierii Bucureştiului ar fi, dupa un hrisov al lui Vlad Ţepeş, emis din cetatea Bucureşti, la 20 septembrie 1459. această dată, cum s-a dovedit recent nu este valabila. Bucureştiul este mult mai vechi decat relevă documentul din 1459 pentru ca in document este menţionat un oraş deja construit, cu rol de capitală a ţării, nicidecum geneza lui.

Sapaturi arheologice din zonele bucurestiului au scos la iveală urme de viata încă din civilizaţia paleolitică.

Sunt presupuneri că Bucureştiul este vatra vechiului Thyannus al romanilor, că a fost întemeiat de Mircea Cel Batran sau de un presupus fiu al lui Laiotă Voievod, anume Bucur, de un armean ce se cheamă Buckor sau de un clan Bukurli sau Bukuri. Tot ipotetice sunt şi părerile germanului Blau, ca Bucureştiul ar fi oraşul de care pomenesc scrierile geografilor arabi Abu Hamid el Andalusy, la 1150 sau cel amintit de Iakut în sec. XIII- lea sub denumirea de Başkert.

Primele atestari cartografice ale oraşului Bucureşti apar în atlasul lui Martinius Behaim, sub numele de Bucharest, tipărit în 1492, şi în cel al lui Martin Cromer (1589) – “Bucureştii erau cetatea cea mai de frunte a Ţării Romaneşti”

Cât de întins ar fi fost Bucureştiul la 1459, data oficială a instalării scaunului de reşedinţă domnească, nu cunoaştem din documentele scrise. Constantin Giurescu, D. Almaş, Panait. I. Panait opiniază pentru o arie restrânsă, pe malul stâng al Dâmboviţei, mărginită la nord de actualele străzi, Decebal, Calea Văcăreşti, Lipscani, iar la est şi vest de vadul unde azi este Calea RAhova. În dreapta Dîmboviţei, oraşul ocupa lunca, cuprinsa – dupa C. Giurescu – de cartierul Caramidari.

In timpul Evului Mediu, Bucureştiul a devenit in important centru comercial, destul de important pentru a permite voievozilor secolului XIV sa ridice Curtea Princiară – cunoscută sub numele de "Curtea Veche" – care a constituit nucleul dezvoltării orasului medieval.

Prima mentionare a numelui "Bucuresti" dateaza din 20 septembrie 1459: apare intr-un document emis din cancelaria voievodului Vlad Tepes (1448; 1456-1462; 1476).

Prima atestare o costituie hrisovul voievodului Radu cel Frumos dat in Cetatea de Scaun a Bucurestilor, 14 octombrie 1465, pergament

Mircea Ciobanu a domnit în Ţara Romînească intre anii 1545 – 1554 si 1558 – 1559. Prima domnie i-a fost intrerupta (1552 nov. -1553 primavara) de pretendentul Radu Ilie. Ostil marii boierimi, a incercat să-şi atragă celelalte paturi sociale, facandu-le concesii. In 1548 a infrant la Paris o puternica oaste adusă de boierii fugiti in Transilvania, pentru a-l inlatura. A sustinut activitatea tipografica a lui Dimitrie Liubavici si Coresi şi s-a preocupat de dezvoltarea urbanistică a Bucurestilor.

În timpul lui Mircea Ciobanu localitatea se dezvoltase mai ales in marginea ei sudică, asa cum arată un document din vremea lui Matei Basarab. Actul reactualiza delimitarea facută de Mircea Ciobanu “ pre hotară şi semen ce au fost puse de răposatul Mircea Voievod, despre Văcăreşti, mai dinainte de vreme.”

Sub domnia lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) oraşul se extinde spre sud, plecând din Dealul Lupeştilor până în Văcăreţtilor – menţionat încă de Mircea Ciobanu.

Pe la 1599, o noua Curte este construita, si cateva biserici au fost ridicate la sfarsitul secolului XVI. In secolul XVII, voievozii Radu Serban (1602-1611) si Radu Mihnea (1611-1616; 1620-1623) au depus eforturi intense in reinoirea orasului.