Avortul în perioada comunistă - Liberalizare vs Restricționare

Antropologii de orientare feministă Faye Ginsburg și Rayna Rapp afirmă că: „reproducerea este un concept alunecos, care conotează în același timp nașterea, noțiunile marxiste de întreținere a gospodăriei și de constituire a forței de muncă, precum și ideologii care susțin continuitatea sistemelor sociale” .

Avortul tinde să reprezinte un fenoment care polarizează întreaga atenție a oamenilor și care aduce în joc participarea tuturor actorilor sociali. Ea schițează un pericol ce poate afecta viața societății, ca un colectiv, administrația și politica țării respective. Marile state ale lumii au dorit să țină sub control această problemă atât de complexă și rigidă. Lipsa unei bune gestionări ar fi putut să le conducă la repercursiuni esențial negative asupra oamenilor și implicid a evoluției ulterioare a statului lor.

Modelul sovietic cu privire la politica demografică a inclus din 1936 reincriminarea avortului, iar totodată “taxele de divorț au fost mărite consistent: 50 de ruble pentru primul divorț, 150 de ruble pentru al doilea și 300 de ruble pentru al treilea” . Reacția populației a fost una fermă, manifestându-și indiganrea față de această decizie prin revolte și o puternică rezistență. La doi ani după implementarea deciziei, “rata natalității a început să scadă, iar în anul 1940 a ajuns la nivelul celei din 1935” . Moartea lui Stalin și instaurea unei noi conduceri a făcut posibilă liberalizarea avortului în 1955, punând capăt și luptei aprige dintre stat și cetățenii ei.

Țările satelit ale U.R.S.S.- ului din Europa Centrală și Răsăriteană urmează modelul recent adoptat de către sovietici: “Bulgaria, Polonia și Ungaria pășesc în 1956 prin liberalizarea avortului, în 1957 România, urmată la o distanță de un an de Cehoslovacia și mai apoi, în 1961, de Iugoslavia” .

În Europa Centrală și de Est, cu excepția României, avortul a fost și a rămas liber. Situația din România poate fi comparată mai ales cu cea din Rusia. În ambele state s-au ivit cele mai sumbre scenarii ale evoluției demografice din toată aria de desfășurare a comunismului, excepție o făcea, Georgia, “unde rata totală a avorturilor este cu peste 50% mai mare decât în România și Rusia” .

Finalul celui de-Al II-lea Război Mondial a adus cu sine numeroase mutații fundamentale în structura fiecărui stat. Populația, profund marcată de sumbrul eveniment, a fost pilonul ce a resimțit puternic zguduirea adusă de conflagrația mondială din 1939-1945. Războiul a oferit premisele necesare stagnării căsătoriilor și nașterilor, care au fost reluate imediat după încheierea acestuia, însă sentimentele de teamă trăite recent de către oameni s-au conturat într-un supliciu sufletesc cu vizibile urmări în plan emoțional.

Marcați vizibil de cele cele întâmplate, cu o rană sufletească adâncă, oamenii s-au desprins de ideea de a da naștere altor vieți într-un mediu stăpânit de frică și grija zilei de mâine. Între 1948-1957 avortul a fost restricționat ceea ce a presupus o ușoară creștere a natalității pentru R. P. R. însoțită de o mică doză de speranță că palierul cel mai fragil al statului avea să-și recapete stabilitatea necesară ancorării în problemele vremeii. Această mică bucurie a fost repede umbrită de înregistrarea unor numere din ce în ce mai scăzute în rândul nașterilor, astfel, între 1957 și până la 1966 avortul a fost cunoscut ca un drept de care femeile s-au folosit din plin.

Punctul de plecare al R.P.R era unul bun, cu o populație preponderent tânără și cu un procent de 10% al generației în vârstă, se promitea un viitor luminos, însă toate acestea s-au stopat începând cu anul 1956, conform recesământului de atunci. Mai apoi, scăderea numărului nașterilor și îmbătrânirea populației au intrat într-un ritm alert: “în 1956, jumătate din populația României era sub vîrsta de 25 ani, cealaltă jumătate situîndu-se peste această vîrstă” .

Liberalizarea avortului de către sovietici i-a determinat pe români să preia exemplul acestora și să acțione ca atare. Astfel, la 1 noiembrie 1955 s-a înregistrat primul semn al debutului mișcării de legalizare a avortului: “În România, un prim semnal în privința liberalizării întreruperilor de sarcină este transmis la 1 noiembrie 1955, printr-o modificare a articolului 484 din Codul Penal, ce îngăduia întreruperea sarcinii pe motive sociale și efectuarea intervenției în afara unității medicosanitare” .