Armata în timpul lui Stefan cel Mare

Introducere. Trăsături ale organizării militare la români în sec. al XV-lea

Situat într-o zonă geografică cu neasemuite frumuseţi şi bogăţi, poporul român a avut de înfruntat încă de la începuturile sale numeroase invazii de jaf şi cotropire, fiind nevoit să lupte permanent pentru continuitatea sa şi pentru apărarea integrităţii teritoriale şi autonomiei statale. Între instituţiile de bază ale organizării statale româneşti în epoca medievală, oştirea s-a detaşat ca fundamentală. Numai prin cunoaşterea organizării militare din secolul al XV-lea, pot fi înţelese strălucitele victorii ostăseşti care au asigurat în această epocă independenţa şi autonomia Ţărilor Române. Organizarea militară considera marele istoric A.D. Xenopol – ,,este elementul de căpetenie căruia ţara îi datoreşte fiinţa”. O trăsătură definitorie a organismului ostăşesc la români a constat în nonagresivitatea acestuia, el devenind operant doar în cazul în care ţare era invadată. De asemenea, specific luptei armate, pentru apărarea patriei, a fost ridicarea la luptă a întregului popor în caz de primejdie. ,, La o trebuinţă neapărat sau când patria era în primejdie, se chema – ridicarea gloatelor – jupanii (boierii) atunci, cu feciorii lor ..... se ridicau cu banierele şi slujitorii lor ca să apere moşia (patria) ameninţată. Asemeni tot norodul era îndatorat să se ridice la arme.” Obligaţiile militare erau diferenţiate după criteriul stării materiale. Mobilizarea generală a oastei se făcea prin anunţarea poruncilor domneşti prin ,,strigare” în târguri şi sate: ,, au dat vestea ţării de sârg să se strângă”. Sistemul militar românesc în perioada analizată, se compunea din două elemente distincte: Oastea cea mare sau ţărănimea şi Oastea cea mică sau boierimea. Oastea cea mare consta în ridicarea la luptă a ,,ţării”, adică a întregii populaţii bărbăteşti, aptă pentru a purta armele. În general, aceasta era compusă din ţărănimea liberă; nu puţine au fost însă situaţiile când, în cazul unor pericole externe, domnitorul a poruncit ridicarea gloatelor, inclusiv a ţărănimii aservite. ,,Cei care nu sunt proprietari de pământ, nu merg la război decât în cazuri excepţionale de mare primejdie, când se porunceşte ridicarea gloatelor.” Oastea cea mică ar fi fost doar o sumă de cete boiereşti formată din ,,slugile boiereşti”, ,,oameni de oaste călări de pe moşiile lor, care în schimbul unor scutiri ori acordate de pământ din domeniul boieresc în folosinţă mergeau alături de stăpânii lor la război”. Prima menţiune despre contingentul armatei Moldovei o găsim la Manole Neagoş, care spune că pe timpul lui Petru I Muşat, domnul dispunea de o oaste permanentă de aproximativ 10000 de oşteni, aceştia alcătuind oastea cea mică. Tot pentru această perioadă Radu Rosetti ne dă cifra care variază între 6000 şi 10000 în dependenţă de nevoile ţării. O intensă preocupare pentru întărirea continuă a oştirii remarcăm la domnul Moldovei, Stefan cel Mare (1457-1504)

Structura armatei moldovene în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504)

Principiul de bază al formării oştirii, era apărarea ,,moşiei”. Toţi Românii fiind proprietarii ai solului, aveau îndatorirea de a lua parte la apărarea ţării lor. Această îndatorire generală era baza organizării armatei. Există documente prin care anumiţi indivizi sau categorii de locuitori se scutesc de această îndatorire, şi aceste documente sunt astfel redactate, încât reiese că obligativitatea luării armelor, în caz de chemare, era regula, iar scutirea de această obligativitate este cu totul excepţională. Menirea organizării armatei era de a asigura ,,fiinţarea satelor româneşti”. Aceasta nevoie exista şi în timp de pace şi deci trebuiau să existe şi atunci forţe armate care să poată îndeplini această menire. Pentru alcătuirea acestor forţe, domnitorul putea să alcătuiască anumite unităţi de oameni, care căpătând o simbrie, să execute serviciul de pază în continuu sau tănând cont de obligativitatea serviciului militar, ,,să îndatoreze pe toţi locuitorii ca, pe rând să vină să îndeplinească serviciul militar de pază”.

Forţele armate din timp de pace sau pentru îndeplinirea unor sarcini administrativ-fiscale sau pentru a face faţă unor ameninţări externe neprevăzute erau constituite din: Curteni călări, viteji, slugi, voinici, hansari şi lefegii (mercenari) care formau Oastea cea mică impreună cu cetele boierilor. Curtenii erau micii dregători din sate – păharnicei, vistiernicei, grupaţi în cete sub comanda superioară a marilor dregători de care depindeau. Existenţa cetelor boiereşti în secolul al XV lea este dovedită şi de faptul că boierii formau, în concepţia voievodului, temeiul oastei. La aceste cete se adăugau ,,curţile” – luptători destinaţi să apere reşedinţa (curtea) fiecărui boier, atât împotriva unor invazii ale cetelor de războinici prădalnici, din afara ţării, sau chiar în cazul unor lupte interne, de felul celor care se angajau adesea între marii feudali, dar şi împotriva maselor asuprite, ridicate la luptă împotriva stăpânilor. Printre curteni exista o categorie numită călăraşi, (ostaş de cavalerie), care reprezenta un corp militar de slujitori auxiliari ai domniei. Mai exista o categorie de oşteni numită ,,dărăbani” sau ,,trabanţii”, termen de origine cehă, care la început înseamnă garda unui principe, apoi în genere lefegiu, mercenar care luptă pedestru. Un element care aparţinea de Oastea cea mică era şi cel al lefegiilor (mercenarilor), ei au avut un rol nesemnificativ în sec. al XV lea, deoarece din cauza lipsei de bani, puterea centrală nu putea angaja decât un număr redus, apoi erau nesiguri în luptă. Ostaşii plătiţi, lefegii, sunt amintiţi în documentele vremii; asemenea joldunari (de la jold, leafă) sunt totuşi pomeniţi în documente încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş. Grosul armatei era format din populaţia validă chemată la arme. Pentru această chemare Domnitorul trimitea călăreţi în toate părţile Ţării fixând şi locul de adunare, care se numea atunci ,,beleag”. Odată chemaţi, locuitorii erau numiţi feciori sau vornici şi se adunau în cete locale şi se îndreptau spre locul fixat. Odată sosite la locul fixat, cetele se organizau în unităţi mai mari numite pâlcuri (tabără) şi se împărţeau steaguri de oştire. Cuvântul de steag se folosea şi pentru a denumi unităţile: ,, au venit patru steaguri de Moldoveni”. În cea ce priveşte conducerea, comanda supremă o avea Domnitorul. Pentru executarea unor manevre sau misiuni de amploare strategică sau tactică se constituiau, uneori, detaşamente cu misiuni independente, numite pâlcuri de oaste. În ceea ce priveşte efectivul la care se ridica oştirea lui Stefan cel Mare este de 30.000 -40.000 conform documentelor vremii. De exemplu în campania din anul 1475, care s-a încheiat cu marea biruinţă de la Vaslui, oastea Moldovei a ajuns la circa 40.000 de luptători.