Alianța României cu Puterile Centrale

Analiza activității României pe plan extern, în perioada cuprinsă între 1878 și 1914 merită un loc aparte. Aprecierea, este îndreptățită, deoarece noua situație de stat independent, cu profunde consecințe de ordin intern, i-au conferit țării noastre și posibilități sporite de afirmare în politica externă.

Astfel noul statut juridic internațional al statului român a fost pus în slujba realizării principalelor deziderate ale perioadei de după 1878 – consolidarea independenței, asigurarea climatului internațional favorabil pentru dezvoltarea internă, lupta pentru desăvârșirea statului național unitar

În condițiile amintite, stabilirea locului pe care România l-a jucat în cadrul relațiilor internaționale după 1878 trebuie să pornească de la stabilirea contextului internațional din aceea epocă.

Elementul esențial l-a constituit raportul dintre marile puteri. Relațiile dintre acestea au căpătat, de-altfel, o importanță deosebită. De mai multă vreme, politica externă a puterilor europene încetase să se preocupe doar de propriul continent. Între ea și problema colonială s-a stabilit o legătură din ce în ce mai strânsă, iar pe scena relațiilor internaționale, lupta pentru coloni s-a transpus în Europa într-o dispută directă, care a devenit cu atât mai acerbă, cu cât se adăugau importante conflicte de ordin național, teritorial și economic

Toate acestea au căpătat o intensitate deosebită după formarea celor două blocuri politico-militare, Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, între care a existat o rivalitate diplomatică mai întâi, militară mai apoi.

Aceste alianțe au agravat climatul internațional având consecințe directe în declanșarea Primului Război Mondial.

Punctul de plecare l-a constituite alianței între Germania și Austro-Ungaria (1879), îndreptată împotriva celor două rivale, Franța și, respectiv Rusia care apoi s-a transformat în Tripla Alianță prin alăturarea Italiei celor două Puteri Centrale (1882). Apoi în 1890 s-a realizat alianța franco-rusă, nucleul celui de-al doilea bloc politic-militare. Astfel pregătirile în vederea unui mare conflict erau evidente și ele s-au reflectat nu numai într-o accelerată cursă a înarmărilor, ci și în preocuparea de a realiza noi alianțe. Eforturile esențiale, în această privință al celor două grupări s-au îndreptat, firesc, spre Marea Britanie, care a preferat însă, cu excepția unor avansuri temporare, fără obligații precise, să-și păstreze mai vechea sa politică de neangajare până în 1904, când a încheiat ,,Antanta Cordială” prin tratatul cu Franța; chiar după 1907, când s-a definitivat cea de-a doua grupare prin alianța anglo-rusă, diplomația londoneză s-a manifestat dispusă să oscileze încă. În același timp, conducătorii celor două blocuri au avut în vedere și atitudinea unor state mai mici. În acest context s-a înscris deosebita atenție pe care marile puteri au acordat-o României. Interesul a fost variabilă în funcție de diferitele momente concrete ale evoluției situației internaționale, dar au constitui o constantă a întregii perioade, fiind evidente, în mod firesc, mai ales la cele două imperii vecine, Austro-Ungaria respectiv Rusia.

Prin poziția sa, România prezenta o deosebită importanță din punct de vedere strategic. România putea să devină în cazul unui război o barieră sau o punte de legătura în Balcani. Acest lucru era deosebit de important pentru Rusia, faptul prezentând însemnătate și pentru Germania dar, mai ales, pentru Austro-Ungaria care, din cauza înfrângerilor din 1866, pierderea posesiunilor italiene și completa excludere din Germania, ca urmare a constituirii Reichului, au determinat diplomația vieneză să promoveze mai hotărâtă o politică de penetrare în sud-estul Europei. Pe de altă parte, România era cel mai puternic stat în acest frământat sud-est al Europei. Apoi, România dispunea de importante resurse naturale, ea poseda, de asemenea, un bun sistem de comunicații și telecomunicații și în sfârșit, nu se putea face abstracție de armata română, chiar dacă prin natura lucrurilor, efectivele ei erau mult mai reduse decât acelea al marilor puteri. Datorită acestor lucruri, importanța României pe plan internațional a crescut. Această situație fiind subliniată cel mai bine de diplomația germană care considera Bucureștii ca fiind drept ,,punctul central de supraveghere și apreciere a întregului complex al problemei orientale”

Acest interes al marilor puteri a asigurat diplomației române un câmp mai larg de acțiune. În același timp, însă, el a ridicat și dificultății fiindcă România își cucerise de curând independența iar preocuparea fundamentală trebuia să fie dezvoltarea internă, care nu se putea realiza decât în condiții de liniște. Izvoarele externe ale vremii subliniază frecvent intențiile pacifice ale guvernelor ei, afirmate constant de oamenii politici români. Cum însă era un stat mic, România nu putea face abstracție de situația internațională. Acesteia i s-a acordat o atenție deosebită, nu numai de factorii de decizie, ci și de întreaga opinie publică