Marcarea Mărfurilor

Introducere

Marcarea a căpătat o importanţă majoră în strategia de producţie a oricărei întreprinderi.Dezvoltarea unui produs de marcă necesită o serie de investiţii pe termen lung în activitatea de marketing,în special în ceea ce priveşte publicitatea,promovarea şi ambalarea.De obicei producătorii consider că este mai uşor şi mai ieftin să producă şi să îi lase pe alţii să construiască marca.Producătorii taiwanezi,de exemplu , au ales această cale.Ei produc o mare parte din îmbracămintea comercialitzată în întreaga lume,dar şi produse electronice,computer,dar aceste produse sunt vândute sub însemnul unor alte marci faţă de cele taiwaneze.

Pe de altă parte mulţi producători realizează că,în cele din urmă puterea o au companiile care contolează marca.De exemplu,întreprinderile producătoare care deţin mărcile de îmbracăminte,produse electronice sau computer pot înlocui oricând producătorii taiwanezi cu alţii mai ieftini din malayesia sau din altă parte.

Mărcile puternice influenţează în mod determinant loialitatea consumatorilor. Un numar important de clienţi solicit aceste mărci şi refuză produsele substituente,chiar dacă acestea sunt oferite la preţuri ceva mai mici. Companii producătoare din lumea întreagă investesc enorm pentru a-şi asigura recunoaşterea deplină pe piaţă şi preferinţă indiscutabilă pentru mărcile lor,atât la nivel naţional,cât şi global.

Capitolul I- Concepte de bază referitoare la marcarea mărfurilor

Prima lege româneasca referitoare la marci a fost adoptata în 1879. La acea dată România avea o economie cu un pronuntat caracter agrar, iar scopul legii era, mai ales, de protejare a comerciantilor. Legea din 1879 cuprindea, însa, şi o dispozitie de aparare a consumatorilor prin sancţionarea înselaciunii savârsite în dauna acestora, în cazul folosirii unei marci contrafacute sau imitate. Marca face parte din categoria de "marfuri noi" şi exprima prin numele de marca un stimul auditiv şi prin emblema (logo, sigla) un stimul vizual. Înca din antichitate s-au folosit un numar mare de semne, asa numitele sigillum pentru identificarea produselor alimentare sau nealimentare. În evul mediu se foloseau două categorii de mărci signum collegi (marca corporativă) şi signum privati (marca individuala). Nu lipseau nici falsurile, dar nici măsurile de preîntâmpinare. Astfel, în anul 81 î.e.n. în timpul dictaturii lui Cornelius Sulla s-a instituit o reglementare de bază în materie de fals.

Camera Internaţională de Comerţ defineşte marca ca pe un semn folosit sau pe care cineva doreşte să-l folosească pe un produs, cu un produs sau în legatură cu un produs, în scopul de a-l identifica sau de a distinge produsele unei întreprinderi de cele ale altei întreprinderi.

Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele apartinând altei persoane.

În afirmarea pe piaţă, marca trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe, ca de exemplu:

- calităţi fonetice;

- memorare uşoară;

- sugerarea categoriei produsului;

- posibilităţi de internaţionalizare.