Aventura Istorica a Alimentației

Ştim foarte puţine lucruri despre perioada in care populaţii de primate s-au desprins din trunchiul comun, evoluând — timp de câteva milioane de ani — spre omul primitiv vânător. Aceste populaţii au părăsit codrii tropicali si ecuatoriali pentru o viata de silvostepa §i de stepa, in timp ce pongidele, pe care le numim azi „maimuţe antropomorfe", şi-au continuat viata in pădure, specializându-se in locomoţia arboricola (devenind brahiatori). Pre-omul, umblând si alergând in doua picioare. degajindu-si mâinile, lărgindu-si (datorita poziţiei erecte) orizontul vizual. a cules treptat roadele acestor avantaje selective in noul mediu la care s-a adaptat. El a păstrat (si a dezvoltat) viata de grup, care ii asigura o mai buna apărare lata de predători si care a constituit

premisa unui randament mai bun si la vânat. In grupul (ceata, hoarda) de primate, necesitaţi de coeziune si pace intre membrii grupului susţin manifestările de dominare : exista un „rang" al fiecărui mascul (desigur, nu definitiv, dar respectat ca atare intre perioadele de organizări). Fiecare individ al unei cete de primate si agoniseşte hrana pe propria-i socoteala si, de obicei, nu-si împarte hrana cu nimeni (nici măcar cu puii inţărcaţi). In acest fapt se găseşte si explicaţia (parţiala) pentru constatarea ca pongidele foarte rar transporta sau depozitează hrana ; aceasta este predomi¬nant vegetala (cimpanzeii sunt frugivori, mănâncă multe banane) dar suplimentata cu oua, cu <animale mici (larve, melci, insecte) capturate si citeodata cum au arătat Lawik-Goodall si alţii) cu mamifere mici vânate (pot cădea prada chiar si pui de maimuţe din alte specii — babuini).

La cimpanzeii de azi putem întâlni rudimente de „tehnologie" in procurarea alimentelor la care ne-ara referit si in alt capitol. Alte observatii etologice — amintite si ele in primul ca¬pitol — indica edificator capacitatea maimuţelor actuale de a „învăţa" anumite procedee de pre-parare, cum ar fi spălarea de noroi a fructelor si a tuberculelor. Nu constituie o simpla imitaţie deoarece este susţinuta si de consideraţii referitoare la dominanta : inovaţia unui individ de rang înalt se răspândeşte imediat in grup, in timp ce inovaţia unui individ de rang inferior, oricât ar fi de preţioasa, este (de obicei) trecuta cu vederea,

Proto-oamenii erau, ca si maimuţele-oameni, omnivori, dar contribuţia alimentaţiei carnate era mai sistematica §i mai substanţiala. Despre influenta posibila a alimentaţiei carnate asupra funcţiunilor nervoase superioare. ca si despre rolul ei in hominizare, a scris Fr. Engels încă acum o suta de ani. Puţine sunt cercetările experimentale in aceasta direcţie ; s-a constatat, de exemplu, ca la şobolanii hrăniţi cu carne reflexele condiţionate se stabilesc mai uşor (Holban si Sahleanu). De unde îşi procurau preoto-oamenii carnea ? Unii antropologi susţin că ei se hrăneau cu resturile lăsate de marile carnivore. O astfel de viata presupune o concu-renta reuşita cu hienele, şacalii si vulturii, specii amatoare de prazi ucise de alte animale ; de pilda, posibilitatea de a găsi animalul vânat înaintea acestora sau a le goni cu pietre (buna-oara, aruncarea pietrelor in atac si in apărare este un comportament întâlnit si la maimuţele superioare de azi). Nu găsim insa la maimuţele superioare actuale consumul de hoituri, nici la cimpanzei, nici la babuini. Ca un alt contra-argument se. adaugă şi faptul ca primatele sunt (cu puţine excepţii) animale diurne, in timp ce prădătoarele vâneaza mult si noaptea.

O alta sursa de alimente carnate ar fi fost uciderea altor proto-oameni. Examinarea multor cranii de hominide din pleistocen indica lovituri probabil mortale ; s-a presupus ca ele erau produse prin folosirea oaselor rari (de exemplu femure) drept măciuca, sau a pietrelor : fosilele aparţin atât australopitecinelor, cit si pitecantropilor sau sinantropilor, ori chiar unor

hominieni mai noi din paleoliticul inferior. Mai ales Ardrey a strâns argumente pentru teza canibalismnlui ancestral (teza admisa de altfel si in Dialectica naturii de către F*r. Engels). Impotriva acestei teze, care face din Gain prototipul sau arhetipul omului, a adus argumente, printre

(altii, gânditorul marxist contemporan W. Hol-litscher. Oricum, canibalismul nu putea fi o sursa importanta de hrana. Rămâne ca o ipoteza mai plauzibila vânarea animalelor mici (cum ar fi viţeii si iezii) sau a animalelor raniţe ori bolnave. Pentru a captura 'animalele respective, proto-omul dispunea, probabil, de cunoaşterea empirica a obiceiurilor animalelor pândite ; un experiment in acest sens a fost executat perso¬nal de antropologul britanic L. Leakey care a reuşit cu mâinile goale sa prindă si sa doboare o gazela.

Omul primitiv vânător are nevoie de un teritoriu de vânătoare, dar si de o baza stabila de locuit la care revin membrii grupului despărţiţi dimineaţa in căutarea hranei. El nu este exclusiv vânător, ci si culegător, deci poate fi considerat când un consumator primar, când un con-sumator secundar, acesta exploatând atât nivelul ecologic al producătorilor (plantele), cit si pe ele al consumatorilor primari, baza lui de hrana fiind mai larga decât cea a primatelor ancestra-le. In diferitele anotimpuri, in cadrul unui teritoriu larg, grupurile umane pot avea succesiv baze de locuit diferite, corespunzătoare modificarilor sezoniere din ecosistem. Unitatea economica (si alimentara) devine jamilia, iar suirea din interiorul acesteia. Selecta naturala începe sa pună accentul pe însuşiri diferite de cele care erau favorizate la animalele-strămoşi. Din punct de vedere ecologic, omul primitiv se încadrează intr-un sistem multidimensional, câteva componente vectoriale fiind de tipul „răpitor-jertfa", speciile vânate reînnoindu-se in funcţie de dinamica vegetaţiei si a faunei, de schimbarea arealului hominidelor ca §i de evoluţia culturii materiale (uneltele).

Vânătorii si culegătorii avansaţi abordează si animalele mari (de obicei pe cele care trăiesc in cirezi) si-si intensifica si diversifica recoltarea de grăunte, de fructe sau de rădăcini. Dependenta omului de sursele de alimentare de-vine mai „tipica", dar diversificata după regiune ; „tipul" ajunge tradiţional, se reflecta in confecţionarea uneltelor si — ulterior — in structura sociala si in suprastructura. Evoluţia uneltelor face din vinatorii si culegătorii avansaţi fiinţele dominante din comunitatea ecologie (predători majori, capabili de a inlatura alţi mari predători din competiţie). Zona lor adaptativa este mai mare (pentru procurarea hranei, un carnivor necesita mai mult spaţiu dacât un fitofag). Ca si alte animale zoofage (deşi omul n-a fost niciodată numai un zoofag), ei nu se specializează trofic in mod strict, nu exploreaza si nu exploatează un singur biotop, ci străbat cite o data mari distante pentru a-si agonisi hrana. Grupe de oameni urmăresc turme de animale, iar in interiorul grupelor de oameni apare diviziunea muncii. Desigur, printre primele forme de diviziune a muncii a fost cea

intre sexe, vinatoarea devenind prin excelenţa o ocupaţie masculina (femeile însărcinate sau cu copii mici nu au putut participa activ la a-ceasta activitate, in schimb au rămas apte pen¬tru cules si pentru prepararea hranei). Doua milioane^de ani de viata de vinator (spun L. Ti¬ger si R. Fox) au fost suficiente pentru a fixa ereditar, in om, trasatori etologice distincte la bărbat si la femeie, care se evidenţiază atât ca trasaturi psihologice diferite după sex, cit mai ales printr-o tendinţa dominatoare si de cooperare preferenţiala cu bărbaţii pe care o au oamenii de sex masculin. Sa fie, oare, intr-adevăr aşa ? Înainte de a admite aceasta ipoteza mai sunt necesare dezbateri si cercetări.