Aditivi alimentari

1. Scurt istoric

Aditivii alimentari au fost folosiţi cu mii de ani in urma, de către greci, egipteni şi alte popoare antice, deoarece păstrarea alimentelor pe perioade mai îndelungate de timp a fost o necesitate. Alături de sare,salpetrul ( de Chile = nitratul de sodiu, de India = nitratul de potasiu ) a fost mereu utilizat pentru conservarea produselor din carne, iar coloranţii de tipulcarmazului se utilizau pentru prepararea unor alimente aspectuoase.

Aditivii alimentari sunt definiti drept orice substanta chimică sau biochimică care în mod normal nu este consumată ca aliment în sine şi care nu este utilizată ca ingredient alimentar caracteristic, având sau nu o valoare nutritivă, care, adaugată intenţionat în produsele alimentare în scopuri tehnologice pe parcursul procesului de fabricare, prelucrare,preparare, tratament, ambalare, transport sau depozitare a unor asemenea produse alimentare, devine sau poate deveni ea însăşi sau prin derivaţii săi, direct sau indirect, o componenta a acestor produse alimentare.

EDULCORANT SINTETIC CU PUTERE MARE DE ÎNDULCIRE - ACESULFAM K (E 950)

Îndulcitorii (edulcoranţii) sunt substanţe sau amestecuri de substanţe de origine naturală sau sintetică cu proprietatea de a conferi gust dulce alimentelor ce le conţin. Puterea de îndulcire este raportul dintre concentraţia de zaharoză dintr-un mediu oarecare şi concentraţia de edulcorant care dezvoltă un gust dulce de aceeaşi intensitate, în acelaşi timp.

2. Obținere și caracterizare

Sinonimele acesulfamului K sunt: acesulfam de potasiu, acesulfan, sarea de potasiu a 3,4 – dihidro-6metil-1,2,3-oxatiazin-4-on 2,2-dioxid. Denumirea sa chimică este sare de potasiu a 6-metil-1,2,3 oxatiazin-4(3H)-on 2,2-dioxid.

Acesulfamul are urmatoarea formulă moleculară: C4H4NO4KS, iar M = 201,24.

Se obține industrial din esterul terțbutilic al acidului acetilacetic, prin reacția acestuia cu fluorosulfonilizocianat. În urma reacției rezultă un compus intermediar, care la încălzire se descompune în N-fluorosulfonilamida acidului acetilacetic, izobutenă și dioxid de carbon. Prin ciclizarea N-fluorosulfonilamidei acidul acetic se obține acesulfam K, reacție care are loc în prezența hidroxidului de potasiu.

În procedeele moderne, pentru sinteza acesulfamului K, se utilizează dicetena și un acid amido-sulfonic. Acesulfamul K se prezintă sub forma unui compus solid cristalizat sau a unei pulberi cristaline, de culoare albă. Are gust pronunțat dulce, fiind de 200 de ori mai dulce decât sucroza. Este o substanță nehigroscopică, iar temperatura sa de topire este de 225° C.

Acesulfamul K este foarte solubil în apă, dar mai puțin solubil în etalon, metanol sau acetonă. pH-ul soluțiilor apoase este aproximativ 7. O caracteristică a aditivului o reprezintă marea stabilitate în soluții apoase pentru domenii de pH cuprinse între 3 -7 (atât la întuneric cât și la lumină). De asemenea, acesulfam K prezintă stabilitate la încălzire (coacere sau tratament UHT).

În ceea ce privește absorbția maximă de radiații UV, acesta are loc la lungimea de undă de 227 nm pentru o soluție de 10 mg substanță în 1000 ml apă. Aditivul trebuie să conțină minimum 99 % C4H4NO4KS raportat la substanța uscată. La uscarea produsului la temperatura de 105°C timp de două ore, pierderile admisibile sunt de 1%.

Există mai multe variante de sinteză pentru obţinerea de acesulfam K. O asemenea variantă porneşte de la halogen-sulfonil izocianaţi şi compuşi cetonici. În funcţie de tipul cetonei folosite, se pot obţine diferiţi oxatiazinon-dioxizi, dintre care unele sunt dulci, dar fără a ajunge la calitatea acesulfamului K. Prin reacţia dintre fluorsulfonil izocianat şi esterul terţ-butilic al acidului acetoacetic se obţine un compus de adiţie instabil, care prin încălzire elimină bioxid de carbon şi izobutenă, formând N-(fluorosulfonil)amida acidului acetoacetic. În prezenţă de hidroxid de potasiu, acest compus se ciclizează cu formarea inelului de oxatiazinon-dioxid.