Văile râurilor

Văile râurilor

Suprafaţa uscatului este „brăzdată” de numeroase forme negative de relief alungite pe direcţia pantei celei mai mari, numite văi.

Văile sunt mai înguste pe sectoarele lor de obârşie, de regulă în regiuni mai înalte (adesea montane), apoi devin tot mai largi, pe măsura traversării treptelor mai joase de relief, a trecerii timpului şi acţiunii agenţilor de modelare.

Ca traseu, văile pot fi rectilinii (o situaţie relativă) sau cu anumite grade de sinuozitate.

Lungimea văilor este foarte diferită, de la câţiva km şi până la mii de km, iar lăţimea variază, de asemenea, de la câţiva metri până la zeci de km. În lungul unui râu, aspectul văilor diferă foarte mult, în funcţie de rocile pe care acesta le traversează, de pantele de scurgere, de relief, mişcările neotectonice, evoluţia lor în timp, fenomenele de captare etc.

Geneza şi evoluţia văilor

Formarea văilor este legată de originea şi evoluţia reliefului sub influenţa factorilor endogeni. Asupra reliefului acţionează apele curgătoare, ca agent modelator. Acţiunea morfogenetică a apei este dependentă de un complex foarte larg de factori fizico-geografici naturali (structura geologică, litologie, vulcanism, gravitaţie – respectiv pante, regimul precipitaţiilor, învelişul biopedogeografic) şi antropici (bararea cursurilor de apă, îndiguirile, transferurile de debite etc.). La formarea văilor mai participă vântul şi gheţarii.

Apa este agentul principal care determină formarea văilor. Acţiunea sa morfogenetică se desfăşoară etapizat fiecare etapă având caracteristici specifice:

- Şiroirea, ca formă elementară şi de început a eroziunii lineare (în adâncime);

- Curgerea torenţială, cu caracter intermitent, dar cu forme deja organizate (bazin de recepţie, canal de scurgere, con de depunere);

- Curgerea permanentă, ca formă evoluată şi cu volum în creştere progresivă, care formează, în timp, văile. Subtapele curgeri permanente sunt: pâraie – râuri – fluvii.

Văile formate prin eroziune fluviatilă au, de regulă, forma unui V mai mult ascuţit, care se deschide tot mai mult către sectoarele inferioare.

Văile formate de gheţari (de regulă pe cursurile superioare ale râurilor din munţii foarte înalţi) sau din zonele periglaciare, au un profil transversal mai larg, în formă de U.

În contextul modulului în care apar văile râurilor, acestea pot fi fluviale, glaciare, glaciofluviale.

Elementele văilor

Toate văile sunt formate din două elemente principale: albia şi versanţii. La rândul său albia poate fi compusă din albia minoră şi albia majoră (lunca). Versanţii se îmbină între ei prin interfluvii, care reprezintă şi cumpene de ape şi adesea, cuprind un număr diferit de terase. În funcţie de înclinarea şi de poziţia lor faţă de axul văii versanţii pot fi simetrici şi asimetrici.

Privită deci în ansamblu, o vale de râu este formată din fundul (patul) văii, versanţi, cumpăna apelor şi terase.

a) Fundul (patul) văii ocupă partea cea mai joasă a acesteia şi poate fi acoperită total sau parţial de apele râurilor.

Partea care este ocupată permanent (frecvent) de ape se numeşte albia râului. Atunci când apa curge permanent prin albie aceasta se numeşte albie minoră, iar când este inundată numai la viituri se numeşte albie majoră (luncă).

Albia minoră este săpată direct în rocă sau în aluviuni mai vechi. Linia care uneşte punctele cele mai joase ale albiei minore, în lungul său, se numeşte talveg.

Albia majoră este situată la altitudini de 0,5 – 3 – 4 m deasupra celei minore, de care se delimitează prin maluri mai joase (plaje) sau înalte (abrupturi).

În legătură cu noţiunile de albie majoră, luncă şi şes, există mai multe păreri: unii autori consideră că albia majoră este frecvent inundabilă, iar lunca, foarte rar, alţii le include sub acelaşi termen „albie majoră”. Şesul este fie o denumire regională a luncii, datorită netezimii sale, fie partea din luncă, laterală, practic lipsită de inundaţii. În sfârşit există autori care consideră că termenul de luncă se referă mai mult la vegetaţia specifică a acesteia.

Albia majoră (lunca) se dezvoltă fie pe ambele părţi ale albiei minore (bilaterală), fie numai pe o parte (asimetrică). În ambele cazuri, în teren, aspectul topografic al fundului văii se prezintă astfel (pornind de la axul râului):

- Albia râului, cu adâncimi diferite (ex. Amazonul – 92 m);

- Fâşia din vecinătatea albiei minore, puţin accidentată, şi inundată frecvent – lunca internă.

- Lunca centrală, netedă, mai înaltă;

- Lunca exterioară (lunca preterasă), mai coborâtă decât partea centrală, acoperită de braţe şi meandre vechi, părăsite.

b) Versanţii reprezintă părţile laterale ale văilor, având înclinări diferite, simetrice sau asimetrice, acoperiţi cu numeroase microforme de relief (şiroiri, torenţi, pâraie, alunecări, terase). Versanţii sunt denumiţi drept şi stâng în sensul scurgerii râului. Ca înclinare versanţii pot fi lini, evazaţi, abrupţi şi foarte abrupţi (în chei şi canioane) şi chiar surplombă (în chei). Evoluţia versanţilor se face, în timp, printr-o gamă foarte largă de procese geomorfologice.

c) Cumpăna apelor este situată pe culmile interfluviale şi reprezintă linia de îmbinare a versanţilor de la două râuri vecine. Urmăreşte în general liniile de cea mai mare altitudine, dar adesea devine sinuoasă, cu numeroase intrânduri, în cazul fenomenelor de captare.

d) Terasele. Din anumite cauze climatice sau tectonice, uneori, râurile sunt obligate să-şi schimbe profilul longitudinal, prin adâncire. Toate aceste procese sunt deosebit de complexe şi de durată şi au avut ca efect formarea mai multor terase (până la 8-10).

Problemele privind terasele sunt studiate în amănunt de geomorfologie. Pentru hidrologi, acestea reprezintă forme de relief care influenţează scurgerea apei şi depozite importante de ape subterane freatice.