Studiul unei alunecări de teren

Alunecarile de teren sunt cele mai raspandite fenomene de deplasare in masa pe versanti, produc mari pagube materiale si pierderi de vieti omenesti si intrunesc o gama variata de forme de manifestare.

Alunecarile de teren sunt procese de deplasare ale unor mase coerente de pamant pe versanti, in lungul unor planuri care le separa de partea stabile a versantului numite suprafete de alunecare.

O alunecare poate sa prezinte una sau mai multe suprafete de alunecare, iar miscarea materialului deplasat se poate produce prin translatie, in cazul in care suprafata de alunecare este dreapta, sau prin rotire, atunci cand aceasta este curba. Marimea alunecarilor este diferita, ele ajungand de la lungimi de cativa metri la dimensiuni uriase de multi kilometri. Cea mai mare alunecare de pe Terra s-a produs in urma cu 10.000 de ani in muntii Kabir kuh din Iran. Masa de pamant deplasatta pe o distanta de 18 km a avut o lungime de 15 km si o grosime de 300 m.

Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecarilor sunt argilele si alternantele de argile, marne, luturi si nisipuri. Cele mai frecvente alunecari se inregistreaza pe versantii cu inclinari moderate(10 - 30 grade) constituiti din roci cu o sistuozitate ridicata, intens fracturate si alterate. Exista si situatii in care alunecarile se produc pe versanti cu pante de numai 2 - 3 grade, pe un tip de argile numite "argile senzitive" sau "argile gonflabile", care au propritatea de a-si mari volumul atunci cand sunt imbibate cu apa. Astfel de argile exista, spre exemplu, in Norvegia, unde, in 1966, an deosebit de ploios, peste 30 de localitati au fost afectate de alunecari, desi au fost amplasate pe terenuri aproape plane.

Alunecarile se pot clasifica pe baza unor criterii diferite in functie de scopul investigatiilor. In functie de grosimea materialelor deplasate se diferentiaza trei grupe de principale de alunecari si anume:

- alunecari superficiale ( cand grosimea materialului deplasat nu depaseste 1,5m),

- alunecari cu profunzime medie(1 - 3m)

- alunecari profunde ( peste 3 m ).

In functie de gradul de activitate, alunecarile se diferentiaza in:

- alunecari stabilizate, cand alunecarea este veche si nu prezinta conditii pentru reluarea miscarii,

- alunecari partial stabilizate, caracterizate printr-un potential evident de reactivare

- alunecari active, caracterizate prin faptul ca procesul de deplasare a materialelor pe versanti este in curs de desfasurare.

Cea mai mare alunecare de teren din prezent. Alunecarea de teren de pe Muntele St. Helens, din statul Washington (SUA), a fost cea mai mare observată de un supravieţuitor. La 18 mai 1980, circa 2.800 de milioane mc de rocă au alunecat de pe munte, imediat înaintea unei erupţii vulcanice. Cantitatea echivalează cu un bloc de pământ de aproape 1,2 km înălţime, lăţime şi lungime.

Fig. 1 Muntele St. Helene ( S.U.A. )

Una din cele mai distrugatoare alunecari de teren din Europa s-a produs in anul 1963 in Italia, pe raul Piave. In anii 50, aici a fost construit un baraj cu o inaltime de 265m, in spatele caruia s-a format un lac de acumulare foarte mare cu 150 milioane metri cubi de apa, lung de 7 km si lat de 300m. Constructia barajului s-a facut fara sa se tina cont de structura geologica a zonei, unde se aflau o multitudine de roci fisurate care prezentau pericol de prabusire, astfel ca o bucata imensa de roca s-a desprins ( 250 milioane metri cubi) si a cazut in lac, in urma impactului valul format a depasit cu mai mult de 100m inaltimea barajului si apa s-a revarsat peste localitatile din jur.

Si in Romania au avut loc astfel de acumulari de teren, in anul 1837, in urma unui astfel de fenomen s-a format Lacul Rosu, un versant al muntelui a alunecat in raul Bicaz formant astfel un baraj natural in urma evenimentului in spatele barajului s-a acumulat multa apa si astfel a aparut Lacul Rosu.