Potențialul turistic al județului Vâlcea

Prima atestare documentară pentru judeţul Vâlcea este consfinţită in condica Mănăstirii Cozia, ca fiind ziua de 8 ianuarie 1392, zi în care Mircea cel Bătrân, Domn al Ţarii Româneşti (1368 – 1418), emite un hrisov prin care dăruieşte Mânăstirii Cozia toate drepturile asupra ”albinăritului”. Generoasa natură a dat plaiurilor vâlcene “cu amândouă mâinile din toate frumuseţile şi din toate comorile cu care-i înzestrată Ţara Românească” (Alexandru Vlahuţă – “România pitorească”).

Aproape toate darurile cu care natura şi oamenii au înzestrat România, s-au adunat pe plaiurile vâlcene. Un ţinut anume să ademenească drumeţul,spectaculosul naturii – în fantastice alcătuirii precum Cheile Bistriţei şi ale Oltului, plante şi animale rare în rezervaţiile din Munţii Cozia şi din Munţii Căpăţânii ce sunt ocrotite ca monumente ale naturii; sate tihnite cu tradiţii pitoreşti şi întrecuţi meşteri populari – la Horezu, Bujoreni, Petreşti sau Buzeşti.

Judeţul Vâlcea este aşezat în jumătatea sudică a României la poalele Carpaţilor Meridionali, de o parte şi de alta a râului Olt, fiind traversat de drumul european E81/DN7, principala arteră de circulaţie ce leagă Bucureşti de principalele ţări ale Europei Centrale şi de Vest.

Acest judeţ are o suprafaţă de 5765 kmp, cu o populaţie de 413.511 locuitori şi o densitate de 71,7 loc/kmp. Situat la o distanţă de 175 km de Bucureşti, judeţul Vâlcea se învecinează cu judeţele Sibiu şi Alba la nord, Dolj la sud, Olt la sud-est, Argeş la est, Hunedoara şi Gorj la vest.

Relieful judeţului Vâlcea

Judeţul Vâlcea prezintă un relief variat cu circa 33% munţi incluzând şi Depresiunea Loviştei, 20% dealuri şi depresiuni subcarpatice, 45% dealuri piemontane si 2% lunci, fiind marcat de pronunţate fragmentări, dispus în trepte de la N la S pe o diferenţă de nivel de 2274 m ( între vârful Ciortea de 2426m si lunca Oltului aflată la 152 m în aval de Drăgăşani).

Zona montană ocupă treimea nordică a judeţului şi este reprezentată de creasta principală a M-ţilor Lotrului, partea vestică a M-ţilor Făgăraş, Munţii Coziei şi Căpăţânii si Depresiunea Loviştei. Munţii Lotrului au înălţimi de 1800-2200m în culmile principale, coborând către valea Lotrului la 800-1000m. Se remarcă relieful calcaros în muntele Turcinu, cheile Latoriţei sculptate în granite şi gnaise şi relieful glaciar din bazinul superior al Latoriţei. Munţii Făgăraş, ca şi Munţii Cozia formează un masiv impunător cu un relief atractiv şi variat. Munţii Căpăţânii, de asemenea prezintă un relief foarte diversificat datorită structurii şi litologiei sale cu numeroase creste,turnuri, abrupturi, relieful dezvoltat pe calcare al culmii Buila-Vânturăriţa şi relieful domol al cristalinului. Munţii Parâng puţin reprezentaţi în nord-vestul teritoriului se remarcă şi ei prin culmi înalte de peste 2300m si prin relieful glaciar bine reprezentat prin circurile glaciare din bazinul superior al Lotrului în care este cantonat lacul glaciar Gâlcescu ce atrage numeroase fluxuri de turişti în fiecare an.

Depresiunea Loviştei cu altitudini de 500-800 m este situată transversal faţă de Olt. Zona subcarpatică se caracterizează printr-un relief puternic fragmentat de numeroase văi cu direcţia generală nord-sud. Suprafeţele relativ netede sunt reprezentate prin depresiunile subcarpatice Horezu ş Jiblea, valea largă a Oltului şi luncile principalilor săi afluenţi. În cadrul acestora sunt concentrate majoritatea localităţilor, cele mai importante căi de comunicaţie, precum şi cele mai importante activităţi economica bazate pe valorificarea resurselor teritoriului.

Piemontul Getic formează treapta colinară joasă a judeţului fiind alcătuit din platouri piemontane care se lăţesc pe măsură ce coboară spre sud. Acestea sunt separate de văi largi cu lunci ş terase mărginite de versanţi puternic sau moderat înclinaţi.

Diversitatea reliefului este o consecinţă în primul rând a complexităţii geologice considerată atât sub aspectul structurii şi naturii rocilor, cât şi sub acela al vârstei, fiindcă în cuprinsul judeţului pot fi întâlnite roci de la cele mai vechi cristaline până la cele mai tinere, pliocene şi cuaternare, aflate în raporturi structurale de cea mai mare complexitate. În al doilea rând varietatea reliefului se datorează şi unei îndelungate şi complicate evoluţii, care a dus la diferenţierea – atât litologic, cât şi morfologic – a două trepte principale de relief