Munții Buzăului

Munţii Buzăului fac parte dintr-o grupă de munţi mijlocii situată aproximativ în partea centrală a Carpaţilor de Curbură. Numele este împrumutat de la râul ce îi străbate şi care prin mulţimea afluenţilor de pe dreapta şi stânga i-au fragmentat în numeroase unităţi şi subunităţi, fiecare cu o fizionomie proprie şi cu un anumit har turistic. Principalele unităţi sunt reprezentate de masivele Siriu (în vest), Podu Calului (în centru), Penteleu (în est) şi de culmea Ivăneţu (în sud).

Încadraţi în vest de Munţii Ciucaş, în est de Munţii Vrancei, în sud de culmile Subcarpaţilor de Curbură, iar în nord de Clăbucetele Întorsurii, Munţii Buzăului se desfăşoară pe o suprafaţă de aproape 1 900 kmp. În sud şi în nord, contactul cu regiunile limitrofe este subliniat prin diferenţe de nivel de 200-350 m ce apar adesea sub forma unor versanţi abrupţi. Acest aspect este şi mai pregnant pe aliniamentul Păltineni – Colţi – Lopătari, adică acolo unde eroziunea a pus în evidenţă pereţi abrupţi alcătuiţi din strate groase de gresie, în poziţie verticală.

Limita faţă de munţii din est şi vest se poate urmări în lungul văilor Buzău, Siriu în vest; Bâsca Mică, Bâsca Mare in est, al unor înşeuări largi (între vârful Furu Mare si Ivăneţu în sud-est, Lăcăuţi – Menesberţ în nord-est) şi culmi joase. Poziţia geografică a acestor munţi la circa 40 km de Braşov şi 80 km faţă de Buzău, în vecinătatea unor areale dens populate, şi faptul că sunt străbatuţi de o arteră de comunicaţie importantă facilitează accesul şi le asigură o perspectivă frumoasă în practicarea turismului.

Masivele Siriu, Penteleu, Podu Calului şi culmea Ivăneţu se află în partea central-sudică a regiunii, ele fiind separate de văile Buzău, Bâsca Mică, Bâsca Rosilei.

Geologia

Munţii Buzăului sunt constituiţi din mai multe unităţi ale flişului carpatic. Rocile din care sunt formaţi sunt predominant reprezentate prin gresii, argile şi marne. La acestea se adaugă, secundar, microconglomerate, marno-calcare, menilite, şisturi disodilice, etc. Ele alcătuiesc strate cu grosimi de la câţiva centimetri până la 2-10 m, dispuse în alternanţă. Deosebirile care apar de la o unitate la alta rezidă, pe de o parte, din compoziţia mineralogică a rocilor, pe de alta, din ponderea şi grosimea stratelor.

Cea mai mare parte a Masivului Siriu, de exemplu, este formată din bancuri groase de gresii, care, frecvent, trec în microconglomerate. Este o formaţiune grosieră, dură, rezistentă, de culoare cenuşie, care alcătuieşte principalele culmi ale acestor munţi denumită de geologul I. Popescu Voiteşti „ Gresia de Siriu”, dată fiind frumoasa si larga sa desfăşurare în acest masiv.

În Penteleu, Podu Calului şi Ivăneţu se disting sectoare în care orizonturile de gresii sunt mai subţiri şi alternează cu cele marno-argiloase. La nord de aliniamentul Nehoiaş – Secuiu predomină faciesul gresiei de Tarcău, în alcătuirea căreia intră strate de gresii de până la 2-3 m grosime şi intercalaţii subţiri de argile. Gresia propriu-zisă are culoare cenuşie, conţine mult cuarţ, mică şi un ciment calcaros. Adesea are caracter microconglomeratic. Rezistenţa mai mare la eroziune a făcut ca fizionomia interfluviilor să degaje masivitate, iar văile să prezinte caractere specifice defileelor.

Faciesurile de Fusaru şi Kliwa, desfăşurate în partea central-sudică a regiunii, se remarcă prin existenţa unor orizonturi extrem de variate ca alcătuire şi duritate. Gresiile, tari, gălbui-albicioase, predominant silicioase formează strate de 0,5 - 2 m grosime ce alternează cu formaţiuni moi, friabile, uşor de dislocat, reprezentate prin şisturi disodilice, argile, etc. Ca urmare, versanţii văilor se înfăţişează extrem de variat, cu frecvente ruperi de pantă, având corespondent în talvegul văilor o serie de praguri; pe podurile interfluviilor apar alternanţe de vârfuri şi înşeuări.

La această suită de faciesuri, local, se adaugă şi altele predominant argilo-marnoase (în lungul Bâscei Rosilei) sau microconglomerate (Tătaru - Tătăruţ).