Importanța militară a Carpaților Meridionali

I. Regiunea Carpaţilor Meridionali

Sunt cei mai înalţi şi mai masivi munţi din Carpaţii Româneşti, fiind orientaţi, în general, pe axa lor, pe direcţia est-vest. Delimitarea estică a acestor munţi este realizată de abruptul Bucegilor, pe valea râului Prahova, iar la Vest aceştia sunt despărţiţi de Munţii Banatului prin culoarul Timiş-Cerna. Suprafaţa totală a lor este de aproximativ 15000 km2.

Carpaţii Meridionali depăşesc în multe locuri altitudinea de 2500 m, cele mai înalte piscuri găsindu-se în masivul Făgăraş. Acesta se datorează faptului că sunt alcătuiţi, în cea mai mare parte, din şisturi cristaline cu intruziuni granitice.

Fragmentarea Carpaţilor Meridionali este relativ redusă, de unde şi aspectul de masivitate a acestora. Văile adânci şi prăpăstioase sunt nefavorabile amenajării căilor de comunicaţie, fiind greu accesibili, favorizând acţiuni militare defensive cu forte reduse. Armamentul care poate fi folosit este in general de calibrul mic, cu precădere armament uşor si greu de infanterie. De asemenea este necesar folosirea resurselor umane specializate (V.M.), iar subunităţile utilizate sunt mici.

Depresiunile montane sunt puţine şi mai reduse ca suprafaţă având capacităţi militare nesemnificative.

Ca o caracteristică definitorie a Carpaţilor Meridionali o menţionăm pe aceea a declivităţii pantelor: la este de Olt sunt mai abrupte spre Nord şi mai line spre Sud, iar la vest de acest râu fenomenul este invers.

Efectele loviturilor executate cu armamentul de infanterie şi artilerie sunt mult atenuate de caracterul mult accidental al terenului, creând o vizibilitate redusa si posibilităţi limitate de manevra si sprijin reciproc, fiind necesar uneori înaintarea fără asigurarea flancurilor. Vizibilitatea este redusa si datorita faptului ca munţi sunt acoperiţi cu păduri de foioase şi conifere până la limita golului alpin.

În funcţie de masivitatea şi altitudinea lor, Carpaţi Meridionali se împart în mai multe grupe, separate între ele de principalele cursuri de apă orientate de la nord la sud şi care se varsă în fluviu Dunărea.

1.2. Relieful

Sub aspect morfografic, Carpaţii Meridionali („Alpii Transilvaniei”) se remarcă printr-o îmbinare destul de neobişnuită a masivităţii cu o relativă accesibilitate. Primul aspect se datorează faptului că specificul constituţiei geologice a potenţat structural şi litologic morfologia cea mai masivă din Carpaţii româneşti, impresionantă nu doar prin înfăţişarea de blocuri puternice, aproape compacte pe arii întinse, ci şi prin morfometria ei. Toate cele trei grupări montane depăşesc altitudinea absolută de 2.500 m şi aproape toate subunităţile de ordinul al doilea au peste 2.000 m, cu excepţia M. Cernei şi M. Vâlcanului. Energia reliefului este cea mai mare din Carpaţii Româneşti, exprimând sinteza dimensională a unei fragmentări verticale medii de 731 m, dar care depăşeşte în valori reale şi 2.500 m, cu o înclinare a terenului adesea de peste 350 sau 550 şi cu numeroase abrupturi. Fapt ce permite crearea de baraje si obstacole pe direcţiile de înaintare a inamicului, iar pe versanţi se pregătesc avalase. Suprafaţa care revine depresiunilor intramontane este redusă, iar ponderea ariilor cu altitudine mai mică de 700 m este de numai 20%, fiind din punct de vedere militar nesemnificative datorita suprafeţelor mici care nu oferă capacitaţi mari de depozitare si staţionare. Relativa accesibilitate este determinată de sistemul de mari văi fluviale care traversează munţii la altitudini mici (la Turnul Roşu, pe Olt, altitudinea absolută este 350 m) şi de culoarul longitudinal central, pe care se înscriu aria mediană cu altitudine mai redusă dintre culmea nordică şi cea sudică a M. Făgăraş, Ţara Loviştei, valea Lotrului, valea Jiului de est, depresiunea Petroşani sau valea Jiului de vest, valea Cernei.

Orografic, la nord şi la sud de culoarul menţionat culmile se înşiruie pe două aliniamente complete, uneori strângându-se în noduri, alteori depărtându-se şi lăsând loc depresiunilor interne. Aliniamentul sudic cuprinde munţii Iezer-Păpuşa, Ghiţu, Frunţi, Cozia, Căpăţânii, Parângului şi Vâlcanului, iar cel nordic include Făgăraşul propriu-zis, munţii Lotrului, Retezatului, Godeanu şi Cernei. Spre nord-vest se schiţează un al treilea aliniament, incomplet, format din M. Cindrelului şi Şureanului, (separaţi de munţii de la sud prin văile longitudinale ale Sadului şi Jiului de est) şi M. Ţarcului (separaţi prin văile superioare ale Râului Mare şi Râului Rece).

Sub aspect genetic, aliniamentele respective nu au decât motivaţia tectonică a contactelor între domeniile (unităţile) Carpaţilor Meridionali, fără nici o similitudine cu diferenţele morfostructurilor zonare (subregiunilor) din Carpaţii Orientali. Relativa stabilitate tectonică din neozoic a permis şi dezvoltarea maximă a reliefului ciclic, începând cu nivelul Borăscu, continuând cu Râul Şes şi încheind cu Gornoviţa, fiecare cu dezvoltare variabilă în cele trei grupări montane, dar identificate în toate trei, ultima oferind posibilitatea corelării cu evoluţia formării teraselor pe văile principale. Deşi suprafeţele mai vechi sunt situate în partea mijlocie-înaltă a munţilor, au avut contribuţia lor specifică la accentuarea gradului de accesibilitate. Netezimea acestor plaiuri contrastează mai puternic decât în celelalte regiuni carpatice cu crestele înalte, care domină suprafaţa cea mai veche, la peste 2.200 m.