Impactul Crizei Economice Globale asupra Dezvoltării Regionale

1.Rezumat

În procesul creării şi consolidării unor structuri economice regionale competitive, există şi trebuie îndepărtate unele obstacole. Este necesar să se acorde prioritate acelor proiecte care au o importanţă majoră pentru dezvoltarea economică a regiunilor.

Se impune adoptarea de măsuri concrete, rapide, chiar în cazul unor proiecte de mai mică amploare, subregionale sau chiar locale.

Apreciem că ritmul de creştere economică depinde de modul în care se reuşeşte mobilizarea potenţialului endogen de dezvoltare al ţării şi al fiecărei regiuni componente, precum şi de mărimea sprijinului financiar acordat priorităţilor de dezvoltare stabilite prin Planul Naţional de Dezvoltare.

Procesele referitoare la transformări economice structurale trebuie să fie însoţite de măsuri de protecţie socială corespunzătoare.

Creşterea economică regională are un suport fundamental în sectorul particular.Pentru acest motiv, întărirea capacităţii concurenţiale a sectorului privat trebuie să reprezinte o prioritate esenţială în aceşti ani. Apariţia unor noi locuri de muncă şi obţinerea unor venituri mai mari depind şi de măsura în care firmele şi întreprinzătorii obţin rezultate bune pe plan regional, naţional şi internaţional, de modul în care aceştia reuşesc să cucerească poziţii pe pieţele învecinate sau să recucerească pieţele proprii.

2.Cuvinte cheie

Investiţii , diminuare , infrastructură , masuri

3.Introducere

Un sprijin financiar eficient trebuie să conducă la diminuarea lipsurilor diagnosticate în capacitatea productivă proprie a sectorului privat. Lipsurile privind dotarea cu capital se reflectă în rezultatele slabe obţinute şi foarte adesea în investiţii proprii reduse.Din această cauză, perspectiva sprijinirii investiţiilor, mai ales a celor efectuate de întreprinzători particulari, are un rol determinant în procesul revigorării economiei româneşti, pe plan naţional şi regional. În acest sens, se impune sprijinirea acelor investiţii de la care se aşteaptă un aport substanţial în ocuparea forţei de muncă şi mobilizarea potenţialelor de dezvoltare regională. Sprijinul financiar trebuie să urmărească, mai ales, întărirea capitalului din agricultură, industrie şi serviciile adiacente.

O strategie de dezvoltare care urmăreşte revigorarea bazei industriale trebuie să ţină seama de tradiţiile industriale regionale specifice. Profilul industrial al regiunilor ţării trebuie să aibă aspecte specifice, în fiecare regiune urmând a fi dezvoltate acele sectoare industriale pentru care se oferă cele mai bune avantaje relative.Întreprinderile mici şi mijlocii au un rol pozitiv în creşterea ofertei de bunuri şi servicii.

Prin strategia sa, Planul Naţional de Dezvoltare a României urmăreşte cea mai bună utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare, pentru dinamizarea şi optimizarea activităţilor în domeniile relevante pentru dezvoltarea regională.

În concordanţă cu cerinţele etapei actuale, politica regională în România se înscrie pe următoarele axe: I - Îmbunătăţirea structurii economice regionale; II - Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii regionale şi locale; III - Dezvoltarea resurselor umane; IV - Dezvoltarea turismului; V - Stimularea cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi crearea societăţii informaţionale; VI - Dezvoltarea economico-socială a spaţiului rural. Să le prezentăm pe rând:

4. Stadiul cercetărilor efectuate în tematica investigată

Îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii regionale şi locale

O importanţă tot mai mare în actuala etapă de evoluţie a ţării, o dobândeşte infrastructura regională şi locală, reprezentată de clădirile, mijloacele de producţie, căile de transport şi telecomunicaţii etc., ce trebuie să fie modernizate, înnoite şi adaptate tehnologic pentru a corespunde cerinţelor implantării economiei de piaţă. Este problema cea mai complicată de rezolvat, care depinde strâns de funcţionarea normală a economiei de piaţă, la nivel naţional, regional şi local în ţara noastră.

Situaţia până în 1945

România a cunoscut disparităţi economico-sociale la nivel regional, de-a lungul întregii ei evoluţii statale. În timp ce activitatea industrială era concentrată în anumite regiuni ale ţării, preponderent acolo unde se aflau şi resursele minerale şi energetice accesibile, alte regiuni se caracterizau prin dominanta activităţilor agricole şi de servicii.

Situaţia în timpul guvernării comuniste

După cel de-Al Doilea Război Mondial, conducerea comunistă a urmărit în procesul de implementare a politicii de industrializare a ţării, o serie de principii majore, privind amplasarea noilor obiective industriale, precum: amplasarea în apropierea surselor de materii prime sau a principalelor aglomeraţii urbane; utilizarea la maximum a resurselor de muncă disponibile, mai ales în zonele subdezvoltate; valorificarea prin industrializare şi prelucrare a materiilor prime locale; sprijinirea creşterii şi dezvoltarii de noi platforme industriale în arii urbane. Astfel, în judeţele cele mai sărace ale ţării, precum Bistriţa-Năsăud, Buzău, Ialomiţa, Mehedinţi, Olt, Sălaj, Vaslui, au fost dezvoltate ramuri ale industriei grele şi uşoare: construcţii de maşini, chimie, metalurgie, textile şi confecţii-textile etc.

În 1967, conducerea Partidului Comunist Român a promovat o nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării, transformând cele 16 regiuni administrative, cu raioanele componente, în 41 judeţe, plus municipiul Bucureşti. Plenara ideologică a Comitetului Central al PCR din 1971 şi apoi alegerea lui Nicolae Ceauşescu în 1974, ca preşedinte al ţării au condus la hipercentralizarea deciziilor de politică economică, socială şi culturală, cu consecinţele respective la nivelul întregii ţări şi al fiecărui judeţ din componenţa sa. Cu fiecare congres sau plenară ideologică a partidului unic se afirma că se urmăreşte dezvoltarea armonioasă a tuturor zonelor ţării, în strânsă legătură cu resursele naturale şi umane specifice acostor zone. Fiecare plan cincinal prevedea noi obiective economice, sociale şi culturale, care se ridicau în fiecare colţişor al ţării, încercând obţinerea dezvoltării armonioase anunţate.

În anul 1975, conducerea politică a ţării a definit, în termeni foarte precişi, obiectivele politicii de dezvoltare teritorială în cadrul procesului de industrializare.Acestea se exprimau prin stabilirea pragului minim de 10 milarde lei producţie industrială anuală, ca obiectiv şi sarcină la nivelul fiecărui judeţ.

Planificarea realizată pe baza Planului Naţional Unic de Stat elaborat la nivel naţional a inclus, începând cu 1976, şi planificarea în profil teritorial, bazată pe impunerea de la centru a unui model economic de dezvoltare.

Obiectivul urmărit era diminuarea diferenţelor de dezvoltare între judeţe, avînd ca unic criteriu, nivelul dezvoltării industriale. Rezultatul a fost o industrializare forţată a tuturor judeţelor şi diminuarea substanţială a disparităţilor regionale, neglijându-se însă criteriile de eficienţă economică.

Rezultatul a fost contradictoriu: o exagerată diversificare a tipurilor de industrii amplasate în judeţe, dar şi apariţia multor localităţi dependente de o singură mare sau mai mică întreprindere industrială, de regulă din industriile grea, chimică, constructoare de maşini.

În 1980, pragul de 10 miliarde lei producţie industrială anuală a fost modificat, fiind corelat cu mărimea fiecărui judeţ. Urmarea procesului de industrializare a fost crearea unei baze de producţie industrială în fiecare judeţ al ţării. Motivaţia şi obiectivul acestei dezvoltări au fost de a utiliza integral potenţialul resurselor de muncă şi de a diminua disparităţile inter-judeţene. Acest mod de redistribuire a resurselor naţionale globale a condus în cele din urmă la o încetinire a ritmului de dezvoltare economică pe ansamblul ţării.