Cuvantul "oceanografie" se explica prin adaugarea termenlui "graphos" la
radacina "okanos". Radacina provine din mitologia greaca in care "okeanos" era considerat zeul marilor. Termenul "graphos" are sensul de descriere si provine tot din limba greaca veche. Termenul de "oceanografie" apare din Evul Mediu si are raspandirea cea mai larga, atat in mediile anglofone (oceanograpy) si francofone (oceanographie), cat si in germana (ozeanographie) sau rusa (oheangraphia).
Inca de la sfarsitul secolului trecut, oceanografia era definita ca: " stiinta oceanului, deci a ansamblului tutror legaturilor aplicate la mare, deja descoperite sau in curs de descoperire, nu numai in domeniul chimiei si fizicii, ci si in cel al mecanicii, matematicii si astronomiei". (M. J. Toulet, 1890).
Cu rare exceptii, intreaga masa de apa, ca si fundurile situate la cele mai mari adancimi, sunt populate cu vietuitoare.
2. DATE DESPRE APELE OCEANICE
Se cunoaste ca oceanele ocupa aproximativ 362 milioane de km2, ceea ce
reprezinta 71% din suprafata Terei (510 milioane km2), in timp ce continentele detin doar 29%. Oceanele sunt, insa, mult mai mari decat orice continent, de fapt, ele inconjoara suprafetele de uscat si nu invers. O singura exceptie o formeaza Oceanul Arctic, care, conform definitiei generale este o mare mediterana.
Oceanul este o intindere de apa care comunica cu oceanele vecine si care infuienteaza climatul uscatului. Daca continentele s-ar scufunda in oceane, apa acestora ar acoperi tot globul cu o manta de 2.400 m. Pamantul este singurul loc in care apa se gaseste sub forma lichida. Volumul total al oceanului planetar este de 1.347.000.000 km 2. Cele trei mari diviziuni ale oceanului planetar sunt oceanul Atlantic, Pacific si Indian, care se leaga intre ele si sunt marginite de mase continentale sau de curenti.
3.GEOLOGIA SI GEOFIZICA MARINA
Geologia si geofizica marina au debutat odata cu recoltarea primelor probe
de sedimente de pe fundul marilor cu cca. 150 de ani in urma.
Patura exterioara a pamantului se numeste litosfera. Ea reprezinta un strat rigid si are o grosime de aproximativ 100 km. Include atat platforma oceanica cat si scoarta continentala si partea superioara a mantalei, adica, stratul situat imediat sub scoarta.
Platforma oceanica este foarte diferita de scoarta continentala. Platforma oceanica este mult mai subtire si s-a format, aproape in intregime, in decursul ultimelor 200 milioane de ani.
In anul 1960, profesorul Harry Hess, de la Universitatea Princeton din New Jersey, a afirmat ca platforma oceanica se afla intr-o continua expansiune din cauza lanturilor muntoase submarine. El a calculat ca se creaza o noua scoarta oceanica care creste cu cativa cm pe an, ceea ce era suficient de repede pentru ca intreaga platforma oceanica sa se fi format in ultimii 200 milioane de ani.
In jurul marginilor oceanelor exista o serie de gropi abisale adanci. Cea mai adanca dintre ele este Groapa Marianelor, care coboara 11.033 m si care este situata langa insula Guam din Pacific.
Prin examinarea varstei rocilor submarine aflate in apropierea lanturilor muntoase din zona de mijloc a Atlanticului, oamenii de stiinta au descoperit ca platforma oceanica se extinde cu o viteza de 2 cm pe an, pe fiecare parte a lantului muntos, ceea ce inseamna ca Oceanul Atlantic se lateste cu o viteza de 4 cm pe an. In partea centrala a oceanului intalnim lanturi muntoase, care sunt intersectate cu greutatede unele crapaturi numite zone de fractura. Ele se pot intinde pana la 60.000 de km pe fundul tuturor oceanelor. Lantul Central Atlantic se extinde de la Marea Norvegiana prin insulele vulcanice ale Islandeisi Azore, pana la Atlanticul de Sud, unde este echidinstant de la coasta Africana si Sud Americana. Lantul continua in Oceanul Indian cu un brat care ajunge in Marea Rosie, apoi trece printre Australia si Antarctica si apoi in estul Pacificului. Aceste lanturi muntoase au un rol important in placile techtonice.
Pe fundul oceanului, pe axele dorsalelor, bazaltul urca si se solidifica, provocand alunecarea placilor, de unde deriva si deformarea continentelor. Pentru ca toate oceanele comunica intre ele, nivelul suprafetei lor este acelasi peste tot. Este nivelul 0, cel in care valurile si mareele scalda tarmurile. Altitudinea medie a acestui nivel este instabila, variind pe lungi durate. De exemplu, acum 30 de mii de ani, era in jur de 90 m mai joasa ca azi. Asadar, continentele erau mai inaltate din mare, erau deci, mai vaste si malurile se situau in fata celor pe care le cunoastem azi.
De unde aceste functii ale nivelului 0 ?
Trebuie sa cautam explicatia in schimbarile de clima.
Cand este multa vreme rece, ghetarii se intind, retin multa apa iar nivelul apei lichide scade. Astazi, el pare sa urce, sa castige parti din maluri, caci, iernile se indulcesc, dureaza mai putin timp, ghetarii pierd mai multa apa, topind vara mai mult decat au castigat din zapezile iernii.
Pe uscat, eroziunea pare sa se incetineasca usor: inaltarea nivelului zero corespunde, intradevar, unei diminuari a altitudinii pamanturilor si deci, a puterii de sapare a apelor curgatoare. Structura si topografia bazinului oceanic se cartografiaza cu ajutorul satelitilor, pentru studierea mai amanuntita a fundului oceanic. Aceasta masoara nivelul suprafetei pentru estimarea cat de cat apropiata a fundului oceanic. Ne mai putem ajuta de sonar care ne poate spune o adancime relativa a oceanului.
Vespremeanu, E. - Oceanografie generala, vol. I, editura Universitatii
din Bucuresti, Bucuresti
Pisota, I. - Biogeografia, editura Geoland 1999, Bucuresti
Revista Arborele Lumii - sectia << Planeta Pamant >>
Site-ul de internet : www.oceansofworld.com
Site-ul de internet : www.encarta.com
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
