Distribuția Altitudinală a Etajelor de Vegetație

INTRODUCERE

În prezent, vegetaţia spontană ocupă circa 43 % din suprafaţa ţării noastre, repartizată astfel: 47 % în regiunile de munte, 37 % în cele de dealuri şi 16 % în câmpie. (Fig.1)

Fig.1 Repartizarea vegetaţiei spontane în România

În fiecare zonă, etajarea vegetaţiei montane va fi determinată de variaţiile climatice şi pedologice, în funcţie de altitudine. Rezultă următoarele etaje: colinar, montan (inferior şi superior), subalpin, alpin (inferior şi superior), subnival şi nival. Limitele de extensiune a etajelor sunt variabile de la un masiv la altul, în funcţie de latitudine şi expoziţie. În general, în afară de cei din Antarctida şi din Arctica, toţi munţii deţin urmatoarele formaţiuni vegetale (de la poale spre vârf): forestiere, arbustive (tufărişuri), ierboase (pajişti), seminivale deschise cu cromofite, muşchi şi licheni saxicoli, care spre vîrfurile înalte inospitaliere cedează locul unui etaj nivoglaciar format din stânci, foarte sărac în organisme sau chiar azoic.

Pădurile din ţară sunt reprezentate prin: 61 % în regiunile muntoase, 29 % în cele de dealuri joase şi coline şi numai 10 % în câmpii şi lunci. (Fig.2)

Fig.2 Distribuţia pădurilor în funcţie de altitudine

La altitudinile mici şi mijlocii, pădurile urcă până aproape de vârful munţilor, iar spre latitudinile mai mari, limita lor scade treptat facând loc tufărişurilor şi a pajiştilor alpine.

În dispunerea etajelor intervin şi diferenţieri locale, determinate de expoziţia versantului, particularităţile substratului, morfodinamică, etc. Prin urmare, deşi prezintă asemănări cu "zonele" latitudinale, "etajele" sunt doar analogii ale acestora. De aceea, termenii etaj/etajare sunt de preferat pentru desemnarea diferitelor forme de diferenţiere altitudinală (peisagistică, climatică, biopedogeografică etc.). Premisa principală a etajării este scăderea temperaturii pe verticală, mult mai rapid decât are loc la nivelul mării dinspre Ecuator spre poli

Omogenitatea sau eterogenitatea etajării vegetaţiei unui munte mai poate depinde atât de lungimea şi de fizionomia catenei, cât şi modul ei de orinetare de-a lungul meridianelor; ceea ce înseamnă că un masiv lung dispus pe meridian (Ural, Anzi, Munţii Stâncoşi) au o vegetaţie variabilă în funcţie de zona climatică.

Diferenţele dintre zonele şi etajele de vegetaţie se poate spune că variază direct proporţional cu latitudinea. De exemplu, munţii din zona ecuatorială se deosebesc mult de cei din zona arctică din cauza numeroşilor factori geografici ce influenţează etajele de vegetaţie din ambele cazuri.

Factori geografici:

- climatul general zonal, care le oferă o diferenţiere biogeografică;

- umiditatea aerului şi precipitaţiile cresc progresiv cu altitudinea, dar nu întotdeauna este o intensificare treptată. De exemplu în Alpi, Pirinei şi în Sierra Nevada cad cele mai abundente precipitaţii sub vârful munţiilor;

- temperatura aerului, respectiv a solului scade progresiv cu altitudinea în munţi, care împreună cu precipitaţiile determină specificul vegetaţiei, a florei şi a faunei;

- intensitatea luminii este diferită în funcţie de latitudine;

- vânturile puternice şi anotimpul nefavorabil de lungă durată din etajul alpin limitează dezvoltarea arborilor şi a pădurilor din această regiune.

- hidrografia, ce prin sistemul de ape subterane permite umectarea solului

- roca - transferă solului ce se dezvoltă deasupra sa, materiale anorganice (minerale).

- dinamica curenţilor de aer, presiunea atmosferică, etc.