Cultura Egiptului Antic

Civilizaţia Egiptului antic a zămislit o cultură spirituală scânteietoare pe care o admirau grecii vechi şi în faţa căreia se minunau romanii care veneau în vremea lor, precum fac astăzi multimile de turişti să contemple templele, piramidele sau obeliscurile înaltate de faraoni şi de supuşii lor.

Egiptul Antic a fost unul dintre cele mai vechi leagăne de civilizaţie umane. S-a dovedit a fi totodată leagănul de artă cu cea mai lungă durată din antichitate. Istoria artei egiptului antic are o continuitate uşor de urmărit, în cele 3 milenii de la sfîrşitul mileniului al IV-lea î.e.n., cînd Egiptul este constituit ca stat, pînă în sec. al VI-lea î.e.n. cînd la 525 î.e.n. invazia perşilor pune capăt dinastiei saite Si, totodată, culturii egiptului antic.

Istoria civilizaţiei şi culturii egiptenepoiate fi divizată în 6 mari perioade:

1) Sf. mileniului al IV-lea – 2800 î.e.n. – dinastiile I şi a II-a perioada predinastică.

2) 2800-2400 î.e.n., imperiul vechi – dinastiile III-X

3) 2400-1600 î.e.n. Imperiul de mijloc – dinastiile XI-XIV (spre 1700 î.e.n. domnirea Hicsoşilor care au fondat dinastile a XV-a şi a III-XVI-a

4) 1600-1080 î.e.n., Imperiul Nou(dinastile a VII-a – XX-a)

5) 1080-525 î.e.n. dinastile XXI-XXV. Slăbirea şi decăderea imperiului

6) 525-332 î.e.n. renaşterea saită(dinastiile XXV-XXX)

332-30 î.e.n., perioada elenistică sau ptolomeică

30 î.e.n.-395 e.n., perioada romană şi bizantină

-la 641 este afirmată dominaţia islamică, perioadă în care alexandria rămîne capitala Egiptului – unele dintre plăcile turnate ale civilizaţiei mediteraniene.

Lumea Egiptului antic este atât de diferită, atât de aparte de toate celelalte din Europa şi din Orient, încât lasă o amintire de neuitat prin intensitatea strălucitoare a imaginilor.

Egiptul a fost Ţara Aurului în antichitate, iar aurul, esenţa divinului şi a nemuririi. În aurul sclipitor radiază imaginile zeilor, iar aurul învelea mumiile faraonilor divini. Credinţa în forţa magică, zeificatoare a aurului i-a determinat pe egipteni să dea morţilor lor comori incomensurabile care să-i însoţească în mormânt. Aurul, imaginea simbol a astrului Soare care luminează veşnic este identificat cu faraonul, care se ridică deasupra tuturor fiinţelor pământene şi îi conferea divinitate, strălucire şi putere în viaţă şi după moarte.Ca fiu al regelui soare, faraonului i se cuvenea aurul drept materie a corpului. Aici nu este vorba despre divinizarea blasfemică, ori despre "viţelul de aur", în jurul căruia se dansează. Aurul, dintotdeauna, a fost considerat de vechii egipteni un simbol solar şi întruchipare a perfecţiunii, regalităţii şi divinităţii, norocului, bogăţiei, fericirii.

Egiptenii sunt singurul popor din lume a căror credinţă în puterea magică a aurului s-a concretizat în lumea materială. Numai astfel putem înţelege pe deplin importanţa aurului sub forma podoabelor care erau înmormantate odata cu ei: aurul nu era doar un metal sfânt, dar avea şi menirea să împodobească şi să umple cu forţa magică. Înzestrarea mormântului cu aurul strălucitor al sarcofagului, mobilierului şi al podoabelor garanta nemurirea, deoarece erau din materia soarelui. Nu numai aurul avea rol magic. Atât pictura cât şi sculptura trebuiau să înfăţişeze fiinte care să prindă viaţă în mod magic.

ARTA

Arta egipteană avea caracter religios şi personajele de pe pereţii mormintelor nu erau doar de decor, ci trebuiau să înfăţişeze fiinţe care să prindă viaţă în mod magic, pentru a sluji ka-ul (sufletul) defunctului. Există o convenţie de ordin social care cerea ca persoanele să fie reprezentate la dimensiuni proportionale cu rangul pe care îl aveau. Oamenii erau văzuti în general din profil, daca erau întorşi spre dreapta nu puteau să paşească decât cu piciorul şi mâna stângă în faţă, din motive de estetică. Arta era subordonată protocolului de la curte, operele fiind create spre a-i slăvi pe zei, pe rege şi pe curteni.

Arta Egiptului Antic este caracterizată în general de ideea de ordine. Dovezi ale mumificării si construcţiei de piramide în afara Egiptului stau mărturie a influenţei sistemului de credinţe şi valori ale egiptenilor asupra altor civilizaţii, unul din modurile de transmitere fiind Drumul Mătăsii. Legătura vechilor egipteni cu zeii protectori ai Egiptului este profundă şi se manifestă atât pe pământ cât şi în viaţa de dincolo — element central al credinţei egiptene străvechi, de aceea operele de artă egiptene au câteva elemente comune. Toate au un anume imobilism: secol după secol s-au reprodus aceleaşi forme artistice, s-au utilizat aceleaşi tehnici şi aceleaşi materiale. Statuile faraonilor sau ale marilor demnitari nu reprezintă trupul real ci mai degrabă ele proiectează o imagine ideală a unui om aflat într-o comuniune permanentă cu zeii şi deci aflat într.o stare de har divin. De aici rezultă caracterul solemn al statuilor egiptene, senzaţia de măreţie pe care aceasta o produce privitorului. Deşi artistul egiptean preferă să reprezinte profiluri umane, atunci când configurează chipul uman el respectă o convenţie impusă de credinţele sale religioase. Omul răposat trebuie să privească fie spre apus, spre lumea de dincolo — spre împărăţia lui OSIRIS, fie spre răsărit, spre lumea de aici—unde răsare zeul-soare RA. De-a lungul timpului s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii de statui de bronz, piatră, lemn, aur— întotdeauna pictate.

Pereţii templelor erau pictaţi cu tablouri adecvate fiecărei porţiuni. Adesea aveau săpaţi în ei basoreliefuri acoperite cu un strat subţire de gips peste care se picta. În sălile hipostile, templul povestea în pictură viaţa zeului şi miturile legate de existenţa sa terestră. Zeul este pictat pe pereţii templului în toate manifestările sale, fie că este aşezat pe un jilt, fie că este pictat în procesiune, fie anunţă hotărârile sale prin gesturi. În partea secretă a templului, picturile redau ritualul zilnic care desteapta dimineaţa statuia zeului adormită în Sfânta Sfintelor Faraonul este zugrăvit pretutindeni, căci este un zeu indispensabil celebrării cultului, el "dialogând" direct cu zeii, spre deosebire de ceilalţi muritori care comunică cu divinitaţile doar prin intermediul faraonului zeu.

Artistul egiptean acorda culorilor o semnificaţie anume, culorile fiind de fapt simboluri religioase. Roşul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului SETH, zeul deşertului lipsit de viaţă şi de acea zeul morţii, al răului şi totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieţii vegetale şi de aceea culoarea bucuriei şi tinereţii era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii şi a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea aceiaşi semnificaţie — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veşnică a Egiptului an după an şi garanta puterea şi prosperitatea ţării. Albastrul era culoarea cerului şi a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material preţios simbol al nemuririi zeilor şi de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai în reprezentările zeilor şi faraonilor. Albul—simbol al purităţii şi bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.