Conflictul din Transnistria

Înainte de destrămarea URSS, Moscova a făcut multe încercări pentru a preveni această evoluţie. Printre instrumentele utilizate s-au numărat: crearea şi înteţirea conflictelor dintre populaţia majoritară din republicile sovietice de atunci, care îşi doreau independenţă de stat, şi grupurile minoritare care trăiau compact în anumite zone; susţinerea directă a separatismelor teritoriale pe baza bine-cunoscutei tactici imperiale „divide et impera”. Patru dintre aceste conflicte în Abhazia, Osetia de Sud, Karabahul de Munte şi majoritatea raioanelor estice ale Republicii Moldova) au rămas nesoluţionate până în ziua de azi, fiind denumite „conflicte îngheţate”. Unul dintre acestea (deşi diferit de celelalte trei din mai multe puncte de vedere) – cel de pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti – s-a dezvoltat în regiunea cea mai predispusă spre separatism, cunoscută astăzi sub numele de Transnistria. În timpul turbulenţelor provocate de epoca perestroikăi, această regiune, deţinând un important complex militar-industrial, a fost printre primele care a servit drept zonă de încercare pentru construirea unui conflict local, de tip separatist, cu scopul de a împiedica realizarea independenţei totale a Republicii Moldova faţă de URSS şi căderea generală a Imperiului Sovietic. Prezenţa Armatei a 14-a ruse, a arsenalului şi armamentului, transferate în urma retragerii trupelor sovietice din Germania şi Cehoslovacia în Transnistria, a constituit un motiv şi un pretext suplimentare pentru ca Rusia să păstreze regiunea sub controlul său.

Ca urmare a dezmembrãrii Uniunii Sovietice, Moldova si-a declarat independenţa şi - în momentul de vârf al naţionalismului - a instituit limba românã ca limbã naţionalã; sprijinul pentru reunificarea cu România a devenit tot mai mare şi a alimentat tensiunile etnice cu precãdere în regiunile unde se vorbea limba rusã, dar şi printre gãgãuzi, bulgari şi alte minoritãţi. Aceastã explozie de naţionalism a fost controlatã ulterior, dar a lãsat urme panã în ziua de azi. De departe cea mai serioasã consecinţã a fost secesiunea celei mai bogate regiuni, Transnistria.

Conducãtorii politici din Transnistria (unde limba vorbitã este rusa) au înteles cã au şansa de a separa aceastã regiune bogatã de Moldova şi de a o folosi în propriul lor interes. Ei au reuşit sã-şi asigure sprijinul popular din cauza problemei lingvistice.

Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldoveneasca Nistreana. La 25 august 1991 sovietul suprem al RMN a adoptat declaraţia de independenţă a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, a cărei teritoriu cuprindea şi raioanele din stânga Nistrului . Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupaţia ilegală a Republicii Moldova şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc" .

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), preşedintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice, şi-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată. Forte ale Armatei a 14-a (care aparţine Federaţiei Ruse ), staţionate în Transnistria, au luptat contra şi respectiv de partea forţelor separatiste transnistrene. Armata moldovenească s-a aflat în inferioritate, lucru care a împiedicat Republica Moldova să recâştige controlul asupra Transnistriei. Prezenţa militarilor ruşi activi şi în rezervã a ajutat Transnistria sã învingã forţele moldoveneşti. Totuşi, Transnistria nu este recunoscutã formal de nici o altã ţarã. La 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului. Rusia şi Ucraina au devenit garanţii acestui acord alãturi de Organizatia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Organization for Security and Co-operation in Europe - OSCE) şi Statele Unite începând din februarie 1993.

Ca urmare a acestor evoluţii, populaţia din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova a trecut de la un regim totalitarist la altul – unul separatist şi represiv. Conflictul armat din primăvara-vara anului 1992, deşi scurt, a fost sângeros şi a lăsat urme adânci asupra populaţiei din regiune.

După 45 de ani de uitare quasi-totală, în lexicul limbii române toponimul Transnistria a recăpătat o largă utilizare. Odată, însă, cu această reanimare lexicală a reînviat şi contextul utilizării sale - starea de conflict şi disputele privind romanitatea sau slavitatea ţinutului. Noţiune mai mult de natură geografică decât istorico-geografică, Transnistria ar desemna teritoriul dintre cursul inferior al Nistrului şi al Bugului Meridional. Ea cuprinde teritorii din doua regiuni istorice - extremul vest al Novorusiei şi extremul sud al Podoliei. Dacă ne conducem de actualele frontiere administrative, atunci cea mai clară imagine a Transnistriei ar putea să ne-o dea frontierele celor cinci raioane transnistrene ale Republicii Moldova şi raioanele transnistrene ale regiunii Odesa.

Regiunea transnistreană cuprinde un teritoriu de circa 4.163 km² sau 12% din teritoriul Republicii Moldova şi reprezintă practic o fâşie îngustă de pământ în regiunea cea mai estică a Republicii Moldova deţinând un segment semnificativ (452 km din 1222 km) din graniţa Republicii Moldova cu Ucraina. Transnistria se află în întregime pe teritoriul Republicii Moldova de-a lungul malului estic al râului Nistru şi câteva localităţi de pe malul vestic. Transnistria, sau aşa numită „republică moldovenească nistreană” (rmn) s-a autoproclamat drept stat independent şi suveran în 1991, dar nici până în prezent nu a fost recunoscută ca atare de către comunitatea internaţională. În ciuda izolării internaţionale, de-a lungul a mai mult de 10 ani de stare de conflict Transnistria şi-a creat toate atributele caracteristice unui stat: instituţii de stat, forţe armate, structuri de poliţie, servicii de securitate, organe vamale, dar şi propria valută naţională – rubla transnistreană, propriul sistem economic şi financiar.

Pe teritoriul Transnistriei se află 167 de localităţi, dintre care 4 oraşe (Tiraspol, Tighina (Bender), Rîbniţa şi Dubăsari), 8 comune de tip orăşenesc şi 143 de sate. Administraţia regiunii îşi are sediul la Tiraspol, care este principalul oraş şi capitala regiunii.

Deoarece ultimul recensământ al populaţiei în Republica Moldova, inclusiv în Transnistria, a avut loc în 1989, există doar date aproximative despre situaţia demografică actuală din regiune. Astfel în prezent populaţia Transnistriei este estimată a fi între 500000 şi 700000 de persoane, dintre care 40-45% sunt moldoveni, 25% - ucraineni, 23% - ruşi, iar restul fac parte din alte grupuri etnice.

În ultima parte a anilor 1980, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naţionalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorităţi naţionale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruşi. Oficializarea limbii şi introducerea obligativităţii alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română . Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă şi a fost, probabil, intenţionat politizată. Neconcordonaţa cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizbil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruşi sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele faţă de guvernul republican erau mai puternice aici.