Surse de Finanțare a Întreprinderii

I. Introducere

Viaţa economico-financiarǎ a unei întreprinderi nu poate fi conceputǎ în afara mediului în care funcţioneazǎ şi evolueazǎ. Din acest mediu întreprinderea işi colecteazǎ resursele şi tot în cadrul lui efectueazǎ plǎţi, restituiri de fonduri etc.

În condiţiile economiei de piaţǎ, stabilirea modalităţilor de finanţare exercită un impact deosebit asupra activităţii agenţilor economici. Aproape în toate cazurile, întreprinderile nu se finanţează în totalitate din fonduri proprii, ele apelând concomitent şi la resurse externe. Prin urmare, selectarea mijloacelor de finanţare externă şi ponderea acestora în raport cu finanţarea internă reprezintă o decizie majoră a politicii financiare a întreprinderii. În acest fel se decide asupra structurii financiare a întreprinderii şi se iau măsuri pentru asigurarea caracterului optim al acesteia.

II. Structura financiarǎ a întreprinderii

Structura financiară a întreprinderii reprezintă ansamblul complex şi coordonat al diverselor surse de finanţare folosite de managerul financiar pentru acoperirea necesarului de finanţare. În alte opinii se consideră că structura financiară exprimă raportul existent între finanţările pe termen scurt şi cele pe termen lung. La nivelul întreprinderii, structura financiară reflectă compoziţia capitalurilor acesteia sau totalitatea componentelor de capital. Din acest motiv structura financiară mai poartă numele de structura capitalurilor întreprinderii. În consecinţă, structura financiară sau structura capitalurilor întreprinderii este suma ponderilor de participare a acestor surse de finanţare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi.

Pentru structura financiară este relevant capitalul permanent (format din capitalul propriu la care se adaugă datoriile), cu o alocare mai mare de un an, deoarece este destinat ciclului de investiţii. Capitalurile pe termen scurt sunt destinate cu predilecţie ciclului de exploatare şi, în mare parte, se acordă gratuit pe termene rezonabile, determinate de nevoile exploatării. Cu toate acestea, dacă necesarul de finanţat (nevoia de fond de rulment) nu este acoperit integral din fondul de rulment, se va recurge la credite pe termen scurt ale căror costuri se vor lua în calculul capitalurilor investite. Structura capitalului permanent şi a resurselor de trezorerie (capitaluri pe termen scurt) este prezentată în Figura nr. 1:

După cum se observă din Figura nr. 1, capitalul permanent se compune din capitaluri proprii şi împrumuturi pe termen mediu şi lung (CP = CPR + DAT). Capitalurile proprii cuprind:

- capital social (sume puse la dispoziţia întreprinderii cu caracter permanent de asociaţi / acţionari, sub forma aportului în numerar / natură);

- creşteri ulterioare de capital;

- diferenţe pozitive din reevaluări;

- beneficii nedistribuite;

- rezultate pozitive ale exerciţiului curent înainte de repartizări;

- subvenţii primite.

Dacă din capitalul propriu se deduc subvenţiile primite pentru echipamente şi rezervele reglementate, se obţine situaţia netă a capitalului propriu, care reprezintă măsura contabilă a patrimoniului juridic al întreprinderii.

Sub aspect financiar, capitalul propriu indică dacă întreprinderea a fost rentabilă până la un moment dat.

Sub aspect juridic, o întreprindere care înregistrează pierderi de 50% din capitalul social trebuie să se dizolve sau, în cadrul unui termen, de obicei până la bilanţul următor, să reconstituie capitalul social pe măsura pierderilor ce n-au putut fi acoperite din rezerve. Capitalul propriu nu este rambursabil, remuneraţia lui depinde de performanţele întreprinderii şi nu este garantată în nici un fel. Resursele de trezorerie cuprind credite bancare pe termen scurt, precum şi credite comerciale, adică datorii faţă de furnizori.

Principalele metode utilizate în colectarea fondurilor sunt:

1.aportul asociaţilor sau acţionarilor,

2.autofinanţarea,

3.creditarea,

4.finanţarea bugetarǎ.

Aceste metode şi izvoare de constituire a fondurilor variazǎ într-o anumitǎ mǎsurǎ în funcţie de formele pe care le îmbraca întreprinderile şi proprietatea asupra lor.

Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o importantă decizie financiară a întreprinderii. Astfel, finanţarea prin obligaţii pe termen scurt conferă o anumită supleţe pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activităţii; spre deosebire de aceasta, finanţarea cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare şi, deci, mai avantajoasă. Deşi criteriul rentabilităţii este foarte important, decizia privind structura financiară ţine seama şi de alte elemente ca suma totală a nevoilor de finanţat şi natura diverselor trebuinţe.

Decizia privind structura capitalului implică o opţiune între risc şi profit (venit); utilizînd într-o proporţie mai mare datoriile pentru finanţare, cresc riscurile legate de fluxul profiturilor firmei, dar un indice ridicat al datoriilor, conduce la o rată ridicată a rentabilităţii. Riscul ridicat asociat cu mari datorii, tinde să scadă preţul acţiunilor, în schimb rata aşteptată a rentabilităţii creşte. Aşadar, structura optimă a capitalului este acea structură care asigură un echilibru optim între risc şi venit (profit) şi, astfel, maximizează valoarea acţiunilor (şi a firmei).

Deciziile luate de firmă în privinţa structurii capitalului sunt influenţate de factori precum: riscul afacerilor, situaţia impozitării, flexibilitatea financiară etc. Riscul afacerilor este inerent (nelipsit) activelor firmei dacă aceasta nu utilizează pentru finanţare datoriile. Situaţia impozitării îşi face efectul prin deducerea dobânzii din profitul impozabil, ceea ce înseamnă scăderea costului efectiv al datoriei.

Flexibilitatea financiară este abilitatea de a creşte capitalul, în condiţii rezonabile, în cazul unor circumstanţe nefavorabile. Astfel, trezorierul firmei trebuie să ştie că pentru a asigura stabilitatea activităţii, este necesară o ofertă constantă de capital. Trezorierul trebuie să cunoască, de asemenea, că atunci când oferta de bani în economie este restrânsă sau când o firmă este confruntată cu dificultăţi de exploatare, furnizorii de capital preferă să avanseze fondurile firmelor cu situaţie economico-financiară solidă. În ultimă instanţă, adoptarea unei structuri a capitalului este determinată de creditori care au în vedere riscul la care se expun creditând întreprinderea.

Riscul creditorului poate fi:

a) risc de pierdere de capital, când debitorul nu poate rambursa datoria, risc de dobândă, când debitorul nu poate plăti dobânzile la termen ;

b)risc de imobilizare care există şi atunci când debitorul îşi achită obligaţiile la termen. Prin urmare, creditorul îşi blochează capitalul, fiind obligat să se refinanţeze în condiţii de dobândă şi de timp ce nu-i sunt totdeauna asigurate.