Structura Financiară a Întreprinderii

Având în vedere ca întreprinderea într-o economie de piata are ca scop final obtinerea de profit este nevoita sa realizeze o anumita structura a fluxurilor atât în amonte, spre furnizori cât si în aval spre beneficiri. Prin intermediul furnizorilor întreprinderea îsi asigura echipamentele industriale, materialele, energia si serviciile necesare, platind în schimb preturile si tarifele negociate, drept urmare se realizeaza fluxuri de naturi diferite si de sens contrar. Asfel se concretizeaza fluxuri reale dinspre furnizori spre întreprindere si fluxuri banesti dinspre întreprindere spre furnizor, acestea din urma fiind considerate ca fiind fluxuri prin care se constituie capitalul total al întreprinderii, prin care se obtine si se repartizeaza surplusul financiar (profitul) obtinut în urma derulari întregului proces economic.

Facând o analiza a structurii financiare a întreprinderi se urmareste îndeosebi functia financiara a întreprinderii, care priveste ansamblul rapoturilor de asigurare si repartizare a resurselor banesti necesare desfasurari continue si eficiente a activitatilor, precum si a celor de analiza si control a rezultatelor obtinute.

Functia financiara ofera permanent informatii despre stuctura capitalurilor si gestiunea activelor printr-un sistem de indicatori financiari pe baza carora se pot influenta obiectivele strategice si tactice ale întreprinderi.

Pentru a realiza obiectivul primordial al fiecarui întreprinzator, anume maximizarea profitului, care a devenit sinonima cu maximizarea capitalului financiar sau altfel spus cu maximizarea bogatiei actinarilor, este nevoie sa se determine o structura financiara care sa ofere o rata de actualizare a costului de capital cea mai scazuta în conditiile de risc si incertitudine minime, în vederea obtinerii valori maxime a întreprinderi, în limita posibilitatilor impuse de alti factori exogeni cum ar fi fiscalitatea si inflatia. De unde reiese importanta pe care o detine analiza structuri financiare în cadrul întreprinderii.

Sistemul financiar national sau international ofera întreprinderilor o gama complexa de mijloace de finatare. De aceea, alegerile efectuate dintre resursele accesibile si combinarea acestora constituie aspecte importante ale politicii financiare.

Facând o analiza a structurii pasivului întreprinderilor reiese ca majoritatea au diferite surse de finantare: actiuni ordinare, actiuni preferentiale, împrumuturi (datorii pe termen lung), datorii pe termen mediu si/sau scurt, obligatiuni etc. De unde reiese ca întreprinderile care sunt finantate integral cu capital propriu sunt foarte putine, dar nici o întreprindere nu îsi desfasoara activitatea în conditiile în care îndatorarea sa se gaseste în procent de 100%.

Problema care se pune este de a stii daca folosirea unei anumite modalitati de finantare are influenta asupra costului unei alte surse de finantare si de a aprecia efectul îndatorarii asupra costului de capital al întreprinderii.

A determina structura financiara înseamna a determina raportul dintre datoriile financiare si capitalurile proprii, asfel încât sa se poata obtine un ecilibru financiar în privinta sustinerii activului economic.

Structura financiara a unei întreprinderi industriale corespunde structurii pasivului (la începutul activitatii) sau a unei parti din pasiv (în cursul desfasurarii activitatilor sale) în cazul în care ea apeleaza la credite comerciale, credite de trezorerie si alte categorii de credite nefinanciare, asfel spus alte posturi ce nu intra în calculul structurii financiare a unei întreprinderi industriale.

Structura financiara nu trebuie confundata cu structura de capital a întreprinderii; prima reprezinta capitalurile propri împreuna cu datoriile financiare (pe termen lung, pe termen mediu si pe termen scurt) pe când structura de capital reprezinta capitalul propriu plus datoriile pe termen lung si/sau mediu.

Conceptul de structura financiara poate fi definit în diferite moduri, ca exprimare a raportului fondurii proprii/total datorii financiare; ca modul de finantare a întreprinderii; ca suma a capitalului propriu si a datoriilor financiare; componenta capitalurilor procurate, atât pe surse de provenienta, cât si pe intervale de folosinta etc.