Sistemul Bancar din Canada

CAPITOLUL 1

ISTORIC

Banca Canadei este banca naţională a acestei ţări. Aceasta nu este o bancă comercială, şi, prin urmare, nu oferă servicii bancare publicului. În schimb, are în vedere politica monetară, sistemul financiar, emisiunea monetară, managementul fondurilor publice. Principalul său obiectiv, aşa cum a fost reglementat în Legea Băncii Canadei, este de ,, a promova bunăstarea economică şi financiară a Canadei “ . Banca a fost fondată în 1933 ca o societate cu capital privat. În 1938 a devenit o societate de tip Crown, aparţinând guvernului federal. Din acel moment, Ministerul Finanţelor a deţinut întregul capital emis de către bancă. În ultimă instanţă, banca este proprietatea cetăţenilor Canadei.

Pe parcursul primilor 50 de ani ai Confederaţiei, Canada a arătat puţin interes în înfiinţarea unei bănci centrale. Abia în 1913 Parlamentul a discutat în mod formal acest subiect, îndemnat la acea perioadă de W. F. MacLean, MP pentru South York. Planul său, care susţinea necesitatea unei bănci naţionale proprii aflate la subordinea Guvernului, a fost abandonat, primul ministru R.L. Bordeux nevăzând ,,nici o necesitate prezentă” a unei asemenea bănci.

Până la Marea Criză din 1929, nevoia unei bănci centrale a fost redusă, deşi economia era fărâmiţată şi predominant rurală. Sistemul bancar care s-a dezvoltat în Canada a fost semnificativ diferit de cel al SUA. În partea de sud a graniţei, un curent distinctiv de cel american a încurajat dezvoltarea băncilor locale independente, iar o masă largă a populaţiei a format comunităţi pentru a pune în practică acest curent.

În Canada, influenţa britanică a fost reflectată de preferinţa pentru existenţa unui număr limitat de bănci, organizate teritorial sub forma sediilor. În anii premergători Confederaţiei, aşezările rurale de mici dimensiuni împrăştiate pe zone întinse, au favorizat constituirea sediilor bancare. În condiţiile unei economii parţial nedezvoltate, sediile bancare au putut fi constituite cu mai puţin capital şi cu mai puţin personal bancar decât ar fi fost necesar pentru construirea de bănci independente în fiecare regiune.

Reţeaua de sedii bancare existentă s-a dovedit suficientă pentru a satisface nevoile populaţiei timp de aproape un secol. Băncile furnizau cantitatea de bancnote din circulaţie şi puteau satisface oricând cererile sezoniere şi neaşteptate de monedă. Totodată, acestea operau cu problemele statului fără a depune un efort semnificativ, iar, pe parcurs, reţeaua bancară a dezvoltat un sistem de transferuri între bănci bazat pe emiterea şi circulaţia cecurilor.

La începutul anilor 1930, climatul politic s-a schimbat. Criza economică de mari dimensiuni şi critica sistemului financiar existent a coincis cu grija primului ministru R.B.Bennett referitoare la lipsa de mijloace financiare directe pe care să le plaseze în conturi internaţionale. În 1933, acesta a înfiinţat un comitet regal care avea ca atribuţii studiul ,,organizării şi activităţii întregului sistem bancar şi monetar şi a argumentelor pro şi contra privind înfiinţarea unei instituţii bancare centrale”.

Argumentele pro au avut câştig de cauză. Comitetul regal, condus de lordul Macmillan, a recomandat în raportul său înfiinţarea unei bănci centrale. La o săptămână după ce raportul a fost făcut public, primul ministru a anunţat că guvernul va lua în considerare recomandările, în vederea adoptării acestora.

O anexă a raportului intitulată ,,Sugestii privind principalele aspecte ale constituirii unei bănci centrale a Canadei” primeşte încuviinţarea regală pe 3 iulie 1934 şi devine legea de înfiinţare a băncii. În martie 1935, Banca Canadei s-a înfiinţat ca o instituţie cu capital privat, format din acţiuni oferite spre vânzare publicului.

Primul guvernator al Băncii Canadei a fost Graham F. Towers, în vârstă de 37 de ani, care s-a remarcat atât pe plan intern, cât şi în străinătate, conducând activitatea băncii timp de 20 de ani.

La puţin timp după înfiinţarea băncii guvernul ,care a urmat, a introdus un amendament la Legea Băncii Canadei, în vederea naţionalizării acesteia. În 1938 banca devine o institutie de tip Crown, această formă de proprietate fiind prezentă şi astăzi.

Organizarea băncii a asimilat noi funcţii alături faţă de cele existente în alte părţi. Operaţiunile de emisiune monetară au fost transferate de la Departamentul financiar(din momentul înfiinţării băncii), iar birourile ce primeau masa monetară emisă devin sucursale ale băncii. Un nou Departament de Cercetare a fost înfiinţat pentru a furniza informaţii şi pentru a acorda ajutor în materie de dezvoltare economico-financiară, precum şi pentru a asigura condiţii prielnice desfăşurării afacerilor. Departamentul de Relaţii Externe şi Departamentul de Securitate au devenit funcţionale aproape imediat, în timp ce transferul „Diviziei datoriei publice” de la Departamentul de Finanţe a fost întârziat până la amenajarea unui spaţiu optim desfăşurării acestei activităţi. Acest transfer s-a realizat în 1938.