Notiunea de risc In sistemele de plati si decontari, caracteristicile si modul de manifestare ale fiecarui tip de risc, precum si corelatiile dintre ele deriva din insasi modalitatea de derulare a tranzactiilor care au determinat transferurile de fonduri. Intelegerea dintre cele doua parti privind efectuarea unui schimb, finalizata prin incheierea unei tranzactii, contine, de regula, doua componente dintre care prima consta in livrarea unui bun, prestarea unui serviciu sau transferul proprietatii asupra unui activ financiar, iar a doua din transferul fondurilor banesti echivalente. Riscul bancar poate fi definit ca un fenomen care apare pe parcursul derularii operatiunilor bancare si care provoaca efecte negative asupra activitatilor respective prin deteriorarea calitatii afacerilor, diminuarea profitului sau chiar inregistrarea de pierderi cu afectarea functionalitatii bancii. Riscul bancar poate fi provocat de cauze interne bancii sau externe acesteia, generate fiind de mediul concurential. Metodologia utilizata in managementul riscului presupune dezvoltarea actiunilor pe mai multe etape, sintetizate de Luminita Roxin intr-una din lucrarile sale astfel: 1. identificarea si analiza riscului; 2. eliminarea si controlului riscului; 3. evaluarea si asumarea riscului; 4. finantarea riscului prin acoperire (debitarea rezervelor generale sau specifice) sau prin transfer, ceea ce presupune asigurarea societatilor bancare. Identificarea si analiza riscului devine o etapa tot mai importanta odata cu schimbarile ce apar in activitatea bancii si in riscurile rezultate. Necesitatea unei astfel de analize a crescut si prin schimbarile intervenite in serviciile si produsele bancare. Pe masura ce riscul este identificat se trece la eliminarea sau controlul riscului cat mai mult posibil. Controlul riscului constituie o sarcina individuala ce se exercita in interiorul fiecarei banci, prin departamente specializate, care verifica daca s-au constituit la timp si in forme legale garantiile, daca se respecta limitele contractului privind cuantumul dobanzii si durata rambursarii, dar este si o sarcina a autoritatii monetare centrale care vine sa se suprapuna peste ratiunea individuala si sa vegheze la realizarea acesteia corespunzator reglementarilor preventive si permitive adoptate. Banca centrala emite norme care reglementeaza expunerea la risc pentru toate celelalte banci din sistem. Desi bancherii sunt familiarizati cu asumarea riscurilor in activitatea zilnica de acordare a creditelor, sunt reticenti atunci cand se pune problema sa-si asume partial sau total riscuri accidentale, aceasta ca urmare a costurilor ridicate care le incumba, cunoscut fiind ca exista doua abordari traditionale in finantarea riscurilor, prima cea legata de acoperire prin debitarea rezervelor generale sau specifice si a doua prin sistemul de transferare a riscului in cadrul asigurarilor, polita de asigurare fiind considerata ca un mijloc de protectie impotriva riscului. Divizarea si transferul riscului se pot realiza si prin constituirea de consortii - sindicate bancare - intre mai multe banci. Sursele riscurilor Riscurile bancare pot fi incadrate intr-un anumit tip in functie de sursa care le determina aparitia si manifestarea. Intarzierea in executare, prima din cele trei surse principale de riscuri, creeaza posibilitatea riscanta ca o tranzactie sa nu mai poata fi executata chiar inainte ca cele doua parti sa se achite de obligatiile care le revin, cum ar fi, de exemplu, situatiile in care o tranzactie este anulata inainte de scadenta sau unul dintre parteneri intra in incetare de plati sau da faliment. In aceste cazuri, una dintre parti sufera o pierdere daca conditiile de piata in care ar putea inlocui tranzactia anulata prin incheierea unei tranzactii similare au avut, in ceea ce o priveste, o evolutie defavorabila. Riscul care apare in aceasta situatie este o forma de risc de credit si este cunoscut sub denumirea de ,,riscul costului de inlocuire". Nesimultaneitatea in derularea si executarea celor doua componente ale unei tranzactii constituie cea de-a doua sursa de riscuri si determina manifestarea unei alte forme a riscului de credit, cunoscuta sub denumirea de ,,riscul principalului". In cazul in care nu exista nici intarziere in executare, nici nesimultaneitate, schimbul de echivalente producandu-se in conditii de ,,livrare contra plata", se mentine totusi cea de-a treia sursa de riscuri, respectiv posibilitatea ca tranzactia sa nu fie finalizata din cauza mediului de decontare. Riscul datorat mediului de decontare, cunoscut sub denumirea de ,,riscul neindeplinirii obligatiilor financiare", se asociaza obligatiilor tuturor intermediarilor de plati sau tuturor mediilor de decontare cu exceptia celor ale bancii centrale si, respectiv, a numerarului.
Ne pare rau, pe moment serviciile de acces la documente sunt suspendate.
