Relația Stat - Economie

În centrul atenţiei mercantiliştilor au stat problemele economice practice, cu precădere măsurile de politică economică pe care trebuia sa le ia statul pentru desfăşurarea eficientă a afacerilor, creşterea profitului oamenilor de afaceri şi sporirea avuţiei naţionale.

Temelia politicii economice mercantiliste este ideea prezenţei şi intervenţiei active a statului în economie, atât ca agent economic de sine stătător, cât şi, mai ales, pe plan extern, printr-o minuţioasă şi severă politică protecţionistă în favoarea întreprinzătorilor naţionali, limitând concurenţa întreprinzătorilor străini.

Statul trebuia să vegheze asupra comerţului şi industriei; să protejeze invenţiile, să acorde facilităţi construcţiilor navale, să se ocupe de formarea cadrelor şi asigurarea ocupării forţei de muncă. El trebui să intervină cu taxe de protecţie la produsele realizate în ţară, dar să se manifeste liber-schimbist pentru produsele ce puteau fi fabricate doar în exterior. Statul mercantilist era un stat cuceritor; el trebuia să încurajeze şi să susţină colonizarea pentru ca, pe această cale, să asigure resorbţia unui eventual excedent de populaţie, noi surse de materii prime sau noi debuşee.

În Anglia mercantilismul, numit „comercialism”, evoluează în directia încurajării comertului exterior si a navigatiei. În sec. XVII Anglia a început lupta cu monopolul comercial olandez. Imperiul colonial a jucat un rol decisiv în îmbogătirea rapidă a Angliei. Fondarea in 1600 a Companiei Indiilor Orientale i-a acordat dreptul de monopol în comercializarea cu India si China. În China se vindea la preturi mari opiul indian si se cumpărau la preturi extrem de mici mătăsurile si portelanul chinez. Companii comerciale similare au fost create si în alte părti ale lumii.

Marinarii si negustorii englezi, iar cu ei si statul, se îmbogăteau si din contrabanda mărfurilor, avantajoasă în conditiile « revolutiei preturilor ». Preturile înalte din Spania si Portugalia au făcut competitive mărfurile engleze mai ieftine, contrabanda înflorind mai ales în coloniile spaniole si portugheze.

Destinul istoric al mercantilismului pe termen lung este plin de învăţăminte pentru posteritate, inclusiv economiştii din zilele noastre.

Au fost formulate mai multe doctrine mercantiliste, cum ar fi:

- proprietatea de tip privat şi de formă burgheză;

- munca şi remunerarea care se împarte în arte posesive (agricultura, industria, administraţia), arte achizitive (de comerţ), şi arte pecuniative (banii din metal, negoţul, schimbul şi dobânda );

- capitalul şi dobânda:

- fenomenele şi circulaţia monetară.

Mercantilismul a însemnat pentru teoria, dar mai ales pentru practica comună:

- concentrarea puterii în mâinile statului, care să deţină în exclusivitate metalele preţioase (etatismul )

- exploatarea minelor, scoaterea din ele a metalelor preţioase şi favorizarea prelucrării lor;

- organizarea comerţului şi a industriei (măsuri populaţioniste, maxim legal de salarii, regim de muncă forţată, manufacturi regale, încurajând capitalismul, favorizarea exportului, industria naţională, colonizarea, hegemonismul ţărilor dezvoltate);

- opoziţia intereselor naţionale între ele.

FIZIOCRATISMUL

Ordinea economică gândită exclusiv prin voinţa suveranului, atotputernicia statului cu înăbuşirea liberei iniţiative, imoralismul economic ridicat la rangul de principiu, exacerbarea rolului comerţului şi sacrificarea agriculturii nu puteau rămâne fără contrareacţii.

Ca urmare, o nouă filosofie socială, cu valori fundamentale în ordinea naturală, liberalism şi dreptul de proprietatea, se instalează şi se impune la finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII.

„Fiziocratismul este o doctrină economică burgheză din secolul al XVIII-lea, având o aparenţă feudală care admite existenţa unei ordini naturale în societate şi a unor legi economice independente de voinţa oamenilor.” (John Nou – Studies in the Development of Agricultural Economics in Europe, pag. 317).

Ca doctrină şi politică economică fiziocraţia a apărut, în principal, ca o reacţie la mercantilism în sensul că:

- imoralismului mercantilist îi opune o filosofie umanistă şi liberală;

- protecţionismul este înlocuit cu liberschimbismul:

- bulionismului spaniol şi îmbogăţirii prin bani sau comerţ îi opune o agricultură puternică, singura considerată creatoare a unui surplus;

- concepţiei mondoeconomice statice şi jocului cu sumă nulă îi opune o viziune dinamică; libertatea schimbului şi în general, libera circulaţie a bogăţiei se pot realiza în profitul tuturor;

- unui stat puternic şi omniprezent îi opune un minimum de implicare a statului.

În mod curent, statul fiziocraţilor avea următoarele funcţii:

- să apere ordinea naturală şi, în principal, atributul său fundamental: proprietatea Proprietatea este sursa libertăţii. Dacă acestea două sunt garantate, ordinea naturală este „evidentă”. Accentul este pus pe proprietatea în forma personală privită ca „dreptul de posesiune asigurat şi garantat de forţa unei autorităţi titulare” (Dupont de Nemours – Phzsiocratie, pag. 22). A fi proprietar, personal, desemna calitatea de a dispune, după propria voinţă, de propriile posibilităţi şi „facultăţi”, de a urmări propriul interes şi de a uza de roadele muncii;

- instrucţia; nu este vorba de pedagogia industrială mercantilistă ci de un proces de învăţare propriu-zis, menit a cultiva, a forma o opinie politică luminată;

- lucrările publice

Acesta este rolul statului fiziocrat; minim şi adesea ingrat; însărcinat cu popularizarea şi conştientizarea cetăţenilor despre necesitatea reducerii propriilor funcţii.

Fiziocraţii au criticat şi respins voluntarismul mercantiliştilor manifestat în ideea intervenţiilor statului în economie, inclusiv protecţionismul vamal, deoarece erau convinşi că mai presus de dorinţele şi voinţa oamenilor există în societate , deci şi în economie, o ordine firească sau naturală care se impunea cu forţa lucrurilor implacabile şi care , daca era cunoscută şi respectată, asigura buna funcţionare a economiei şi armonia dintre toate componentele societăţii.