Relația Bancă Centrală - Bănci Comerciale în Contextul Economiei de Piață

Capitolul 1

Aparitia si organizarea bancilor centrale

Robert Frost: “There have been three great inventions since the beginning of time: fire, the wheel, and central banking”

1.1. Repere istorice ale bancilor centrale

Analiza sistemelor bancare contemporane evidentiaza ca acestea sunt structurate pe doua nivele, respectiv banca centrala si bancile de rang secundar, denumite si banci de sistem. Rolul bancii centrale rezulta din monopolul asupra emisiunii monetare si din functia de autoritate monetara, pe care a preluat-o treptat si pe masura ce s-a implicat în afacerile statului si, în mod special, în politica economica. În acest context, este necesara precizarea faptului ca, în momentul initial al formarii sistemelor bancare, nu exista o delimitare între operatiunile realizate de bancile comerciale si de cele centrale (sau de emisiune). În perioada convertibilitatii monetare, activitatea de emisiune nu constituia un privilegiu al bancilor centrale. Identificarea celor doua tipuri de banci s-a înfaptuit în timp, prin concentrarea emisiunii de moneda la nivelul unei singure banci, banca centrala, care a început, astfel, sa detina monopolul asupra operatiunii de emisiune.

Acest proces, poate fi situat, în timp, la momente diferite, în functie de gradul de evolutie economica si sociala a tarilor. Astfel, în Anglia, banca centrala s-a înfiintat în anul 1694, sub forma de societate privata pe actiuni; în anul 1880 se organizeaza Banca Frantei, iar în anul 1863, bancile nationale din SUA. Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin reglementari ale statului, s-a realizat mai târziu, printr-o serie de legi, care au marcat evolutia sistemelor monetare. Pot fi enumerate câteva momente: în anul 1844, în Anglia se stabileste sistemul de emisiune (prin legea lui Robert Peel); în 1848, în Franta, se elimina dreptul de emisiune monetara al bancilor departamentale; în anul 1913 în SUA se creeaza Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 banci federale de rezerve.

Desi în perioada actuala, bancile centrale ale tuturor tarilor, cu exceptia celor 12 banci de rezerva din SUA, sunt banci cu capital de stat, de-a lungul evolutiei lor în timp, s-au identificat mai multe categorii de banci, în functie de provenienta capitalului. Astfel, în

Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, bancile s-au constituit prin participarea capitalului de stat, iar în tari precum România si Belgia, capitalul bancilor a fost mixt.

Activitatea bancilor centrale, gestionarea si executia politicii monetare, este coordonata de anumite organisme, în a caror competenta se afla membri numiti dupa diverse criterii. Astfel, în functie de masura în care alegerea guvernatorului si a membrilor Consiliului de Administratie depinde de raportul dintre puterea politica si banca de emisiune, se poate stabili gradul de independenta al bancii centrale. Structurile bancilor centrale sunt, în mare parte, legate de factori politici ai tarilor respective si de traditia acestora. În tarile centralizate exista o unica institutie, banca centrala, care detine sucursale sau agentii în regiuni sau departamente, în timp ce în tarile federale, structura federala se regaseste si la nivelul bancii centrale, în grade diferite. Astfel, în Germania, în anii 1940, aliatii favorabili federalizarii puternice a acestei tari au impus 11 Banci Centarle ale landurilor, pentru înlocuirea bancii Reichsbank. Ulterior, în anul 1948, s-a creat un institut central de emisiune, considerat o filiala a bancilor centrale din cele 11 landuri. În 1957, dupa recuperarea suveranitatii Germaniei, aceasta institutie a fost înlocuita cu Deutsche Bundesbank, iar în structurile de conducere au fost inclusi toti presedintii bancilor federale.

În SUA, Sistemul Federal de Rezerve mentine o forma mai descentralizata, în sensul ca teritoriul este divizat în districte la nivelul carora exista o banca federala de rezerve, si al carei capital este detinut de bancile comerciale, membre ale sistemului. Pentru fiecare banca afiliata, cota de subscriere este de 6% din fondurile proprii, bancile comerciale având obligativitatea respectarii cotei rezervei minime obligatorii, ceea ce le confera dreptul de a realiza operatiuni de rescontare.