Raportul Putere - Autoritate

Introducere

Între puterea legitimată democratic și autoritate se manifestă un raport de proporționalitate inversă, creșterea puterii în intensitate și extensie induce proportional o diminuare a “puterii puterii” (autorității). Puterea fără autoritate se manifestă fie ca o “putere impotentă” (lipsită de putere), fie ca o putere opresivă, în care coercitiunea pură înlocuiește autoritatea. Motiv pentru care, Gh. Teodorescu (în “Putere, autoritate și comunicare politică”) concepea autoritatea ca o “putere care obligă fără să constrângă”.

Se face o distincție firească între puterea de fapt și autoritate (puterea legitimă). O reiterare a imperativului formulat de J.J. Rousseau: necesitatea ca puterea sa iradieze – prin resurse, continut, forme de manifestare si finalitate –, in egala masura, autoritate si legitimitate. In timp ce autoritatea, completa T. Parsons, exprima “forma pe care cauta s-o imbrace orice putere politica constituita si consolidata”, puterea legitim institutionalizata. Din aceasta perspectiva, legitimitatea se instituie ca fundament al puterii politice si singura resursa a longevitatii sale.

Puterea politică

Puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea şi funcţionarea vieţii sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri de oameni de a-şi impune voinţa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii.

Puterea politică are anumite trăsături care o indivizualizează faţă de alte forme de putere din societate, precum:

- se manifestă la nivelul cel mai general al societăţii, asigurând organizarea şi conducerea ei la nivel global;

- prin forţa de care dispune, deţine capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii, pe care le slujeşte, în scopul asigurării concertării acestora spre o conducere unitară cu caracter suveran;

- se exercită, de regulă, pe baza unei legislaţii asigurate prin constituţie şi alte legi;

- se manifestă în mod organizat, prin intermediul unor instituţii politice (stat, partide etc.).

Aşadar, puterea politică asigură organizarea societăţii în ansamblul său, constituind elementul integrator, liantul principal de legătură a tuturor structurilor sociale, ducând la o conducere unitară a societăţii.

Manifestându-se în mod organizat, în sfera puterii politice intră:

- puterea suverană a statului, prin capacitatea sa de a organiza şi conduce societatea în interesul comunităţii umane respective şi de a o reprezenta în raporturile cu alte comunităţi. De aceea, statul, cu principalele sale structuri (legislativă, executivă, judecătorească), reprezintă pivotul puterii politice;

- partidele şi alte organizaţii politice care, prin elaborarea unor opţiuni de organizare şi conducere a societăţii, pot să asigure exercitarea guvernării în stat;

- mijloacele de informare care, prin capacitatea lor de influenţare, au un mare rol în adoptarea unor atitudini şi impunerea unor poziţii în conducerea societăţii.

Pentru îndeplinirea rolului său, puterea are mai multe funcţii:

- funcţia programatică, decizională care constă în elaborarea unor programe, a liniilor directoare în care elementul esenţial îl constituie decizia, în conformitate cu care trebuie să se acţioneze. Prin efectul lor, deciziile condiţionează succesul dacă sunt corespunzătoare, dar pot să conducă şi la insucces dacă blochează evoluţia. Prin poziţia centrală a grupului conducător în mecanismul puterii, deciziile politice devin obligatorii pentru societate, ele luând de regulă forma legilor, decretelor, hotărârilor. Cu cât programul de acţiune, deciziile luate concordă cu cerinţele generale ale progresului, cu atât mai mult puterea câştigă în credibilitate şi autoritate;

- funcţia organizatorică constă în capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele mai adecvate şi de a mobiliza grupurile sociale asupra cărora îşi exercită puterea pentru a acţiona în conformitate cu programul adoptat;

- funcţia ideologică, de educare a oamenilor în spiritul valorilor ce decurg din programul stabilit şi prin care se încearcă obţinerea adeziunii indivizilor la decizia adoptată;

- funcţia coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace, fie pentru a determina pe oameni să acţioneze în conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare a împotrivirii celor ce se opun;

- funcţia de control, de urmărire a modului în care linia stabilită este respectată şi a măsurilor ce se impun, în conformitate cu legea;

- pregătirea de specialişti care să se ocupe în exclusivitate de organizarea vieţii sociale în conformitate cu voinţa puterii politice, îndeosebi în exercitarea guvernării.