Probleme și Costuri ale Extinderii Uniunii Europene peste Europa celor 27

Introducere

Timp de jumătate de secol, Uniunea Europeană a urmărit să realizeze o integrare din ce în ce mai aprofundată, în timp ce a continuat să primească noi membri. De cele mai multe ori, cele două procese s-au desfăşurat în paralel. Încă de la început, creşterea numărului de state membre a constituit unul dintre elementele care au contribuit la evoluţia procesului de integrare europeană. Uniunea Europeană de astăzi, cu 27 de state membre şi o populaţie de aproximativ 500 de milioane de locuitori, este mai sigură, mai prosperă, mai puternică şi exercită o mai mare influenţă decât Comunitatea Economică Europeană de acum 50 de ani, cu 6 state membre şi o populaţie de mai puţin de 200 de milioane de locuitori.

Care va fi însă impactul unui nou val de extindere? Care sunt costurile pe care le va suporta Uniunea Europeană pentru a-și îndeplini visul de reunificare a Europei?

Bineînțeles că extinderea își are preţul ei. Acest lucru a fost de la bun început clar, având în vedere decalajul de bunăstare dintre Est şi Vest, o moştenire a mai mult de 40 de ani de economie comunistă.

Lucrarea dată încearcă să prezinte principalele costuri pe care le-a implicat extinderea Uniunii Europene până la Europa celor 27, dar și costurile unei extinderi ulterioare.

Capitolul I Extinderea Uniunii Europene: de la Europa celor 6 până în prezent

1.1 Procesul de extindere – semnificație

Extinderea constituie o dimensiune majoră a construcției europene. Ea face parte din procesul integrării europene și din planul de unitate federală a Europei.

În literatura de specialitate extinderea este considerată ca “organizarea unui proces gradual și formal de instituționalizare a unor norme și reguli de organizare”. Cu alte cuvinte, este procesul prin care sistemul politic, economic, normativ al unui actor internațional, în cazul de față Uniunea Europeană, a fost și este extins pe orizontală către alte state membre. Diferența dintre orizontal și vertical în acest proces este comparativă cu cea între lărgire și adâncire, concepte utilizate în sensul comun al integrării europene.

Acest proces gradual are la bază Tratatul de la Roma din 1957 , în care se afirmă că orice țară europeană putea să candideze pentru a deveni membră a Comunităților Europene. Astfel, se vorbeşte despre voinţa clară de a crea premisele necesare unei uniuni cât mai strânse a popoarelor europene. Mai mult, într-un articol separat, Articolul 237, a fost reglementată procedura privind aderarea noilor membri. Conform acesteia, orice stat european are dreptul să ceară statutul de membru. Consiliul, căruia i se adresează această cerere, decide mai apoi cu unanimitate de voturi, după ce a primit în prealabil avizul Comisiei. Condiţiile de aderare sunte reglementate printr-un acord semnat între statele membre şi statul care doreşte să se integreze. Acest acord trebuie ratificat de toate statele membre, conform prevederilor constituţionale.

Aceste prime prevederi s-au schimbat însă încă de la prima mare revizuire a Tratatului, Actul Unic European (AUE) , în perioada următoare urmând a fi necesar şi acordul Parlamentului European.

Această reglementare a fost preluată şi în Tratatul de la Maastricht , mai concret în Articolul O al Tratatului UE, care a înlocuit Articolul 237 din Tratatul CE. Ea a rămas valabilă şi după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam — de data aceasta, în cadrul Articolului 49 din Tratatul UE.

Nenumăratele reglementări noi din Tratatul de la Nisa , şi mai ales cele din aşa numitul „Protocol privind extinderea UE“, stipulează în primul rând felul în care urmează a fi alcătuite organele UE, indicând, în plus, şi majorităţile necesare într-o Uniune cu 25, respectiv 27 de membri.

1.2 Istoricul extinderii UE până la Europa celor 27 și factorii determinanți ai acestui proces

Analize temeinice ale proceselor de extindere ce au avut loc până la această oră au arătat faptul că au existat cinci factori care au jucat un rol important de fiecare dată, influenţând decursul şi rezultatul acestora într-o foarte mare măsură. În cele ce urmează vom construi un mic model, care ne va ajuta să înţelegem mai bine procesul de extindere (Vezi Fig1 de la ANEXE.).

Un prim factor determinant sunt prevederile Tratatelor, adică reglementările din cadrul UE, care stabilesc felul în care trebuie să aibă loc procesul de extindere. Pentru că este, de exemplu, o mare diferenţă între a decide în unanimitate în favoarea extinderii, sau doar cu majoritatea voturilor. La fel de important este de văzut şi cine trebuie să îşi dea acordul în acest sens.

Cu toate că în Tratate au existat încă de la început reglementări privind extinderea, nu s-a întâmplat niciodată ca CEE, CE sau Uniunea şi/sau statele ei membre să depună eforturi egale şi continue în vederea extinderii bazei de membri. Motivul pentru acest lucru a fost mai ales temerea, în fond pe deplin justificată, că o bază mai mare de membri presupune şi un grad mai mare de eterogenitate, care va îngreuna cooperarea în mod considerabil. De aceea, cererile de aderare au fost discutate întotdeauna din perspectiva întrebării dacă şi în ce măsură o extindere ar putea avea repercusiuni negative pentru aprofundarea procesului de integrare. Acest raport tensionat între extindere şi aprofundare constituie cel de-al doilea factor determinant din cadrul modelului.