Principiile Impunerii

1. CONSIDERENTE GENERALE

Impozitul reprezintă plata bănească, obligatorie, generală, definitivă şi nereciprocă, efectuată de persoanele fizice şi juridice în favoarea bugetului de stat în cuantumul şi la termenele precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat.

Plata impozitului are caracter obligatoriu pentru toate persoanele fizice şi juridice care realizează un venit sau care posedă avere, dreptul de a institui impozite avându-l statul.

Sumele încasate la bugetul de stat cu titlu de impozit au caracter definitiv şi nerambursabil, aceasta însemnând că statul nu se angajează la nici un contraserviciu direct şi imediat, iar plătitorii nu pot solicita un contraserviciu de valoare egală sau apropriată.

Taxa, spre deosebire de impozit, reprezintă, în general, suma de bani plătită de o persoană fizică sau juridică, pentru un serviciu prestat plătitorului de către stat sau instituţiile statului. Suma percepută cu titlu de taxă nu este echivalentă cu costul serviciului efectuat de stat sau instituţiile sale în favoarea persoanelor fizice sau juridice, deoarece taxa conţine pe lângă costul serviciului prestat şi unele elemente de impozit.

Rolul impozitului se manifestă pe plan financiar, economic şi social, astfel:

- în plan financiar, impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice;

- în plan economic, impozitele sunt pârghii folosite de stat pentru stimularea sau frânarea unor activităţi, creşterea sau reducerea producţiei sau consumul unui anumit produs, stimularea sau îngrădirea comerţului exterior etc.;

- în plan social, impozitele sunt folosite de stat ca instrumente de redistribuire a unei părţi din produsul intern brut (P.I.B.) între clase şi categorii sociale, între persoanele fizice şi juridice.

Instituire de impozite, adică intoducerea prin lege de impozite are în urmă o amplă şi complexă activitate de stabilire a subiectelor plătitoare şi de constatare a situaţiei acestora, de evaluare a materiei impozabile pe care o deţin precum şi de determinare a mărimii impozitelor în sarcina lor. Această activitate este desfăşurată de aparatul fiscal central, în cazul impozitelor de stat sau de către aparatul fiscal teritorial în cazul impozitelor locale şi poartă denumirea de impunere (impozitare).

Impunerea reprezintă activitatea practică de identificare a tuturor categoriilor de persoane fizice şi juridice care deţin sau realizează un anumit obiect impozabil, de evaluare a bazei de calcul şi de determinare a felului şi a cuantumului impozitului datorat. Sintetizând putem spune că impunerea este ansamblul de măsuri stabilite de lege ce au ca scop, stabilirea impozitului ce revine fiecărei persoane fizice sau juridice în parte.

Formele pe care impozitul le poate lua sunt variate în funcţie de variabilele ce pot interveni în desfăşurarea sa. Astfel privită din punctul de vedere al persoanei abilitate să o efectueze, impunerea este administrativă (controlată) când înfăptuirea ei aparţine organului de specialitate sau avem de-a face cu o autoimpunere, când este realizată de către subiectul de impozit însuşi (agenţii comerciali). Dacă evaluarea materiei impozabile se face în funcţie de realizările anuale, impunerea poate fi provizorie, adică în timpul anului, sau definitivă, respectiv la sfârşit de an. Impunerea în astfel de situaţii implica regularizarea vărsămintelor însemnând punerea de acord a ceea ce trebuie plătit cu ceea ce s-a plătit efectiv.

Când impunerea se face ţinând cont de modul cum stăpânesc şi cum folosesc diferitele persoane elementele obiectului impozabil, aceasta este după caz, individuală, adica se impune fiecărei persoane care realizează venit sau deţine avere şi colectivă, însemnând că sarcina fiscală se aseaza unui grup nediferenţiat. Această ultimă formă este rară şi se practică numai când este dificil de stabilit contribuţia fiecărui membru al grupului la obţinerea materiei impozabile. În schimb când impunerea porneşte de la sursa prelevării, aceasta poate fi separată pe fiecare sursă de venit sau pe fiecare element patrimonial şi impunere globală, adică pe ansamblul materiei impozabile fără consideraţiuni privind sursa.

După sfera de cuprindere a materiei impozabile, impunerea este generală, cuprinzând întreg obiectul impozabil sau parţială, când unele componente ale materiei impozabile sunt exceptate.

Oricare ar fi forma pe care o poate lua, impunerea are ca scop stabilirea şi repartizarea sarcinilor fiscale pe contribuabili. Pentru aceasta se folosesc metode şi tehnici adecvate. Totodată pentru ca impunerea să-şi poată îndeplini menirea, se întemeiază pe anumite principii şi pe anumite criterii. Din acest punct de vedere putem spune că impunerea are o latură de natură politică şi una de natură tehnică (concretizată în metode şi tehnici utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului).

2. ELEMENTELE IMPOZITULUI

Elemente impozitului sunt caracteristici care se precizează atunci când acestea se instituie şi se reflectă la: persoanele în sarcina cărora cade impozitul, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, căile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale. Cunoaşterea acestor elemente este importantă atât pentru contribuabil, pentru a şti cât şi când are de plată, dar şi pentru organele fiscale care trebuie să stabilească, să perceapă şi să urmărească încasarea impozitului. Elementele impozitului, întâlnite în teoria şi practica financiară, sunt: subiectul impozitului, suportatorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota impozitului, asieta şi termenul de plată.

Subiectul sau plătitorul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. În practica financiară, subiectul impozitului se mai numeşte şi contribuabil.