Politica Monetară

CAPITOLUL I

SISTEMUL MONETAR

1.1 Sistemul Monetar în Străinătate

Dezvoltarea fenomenului financiar-monetar sub forma activităţilor economice de repartiţie si monetare a impus structurarea acestuia si completarea sa cu instituţii si idei, punându-se, la un moment dat, baza pentru apariţia si funcţionarea unui sistem financiar-monetar internaţional. Existenţa naţiunilor suverane si deschiderea lor spre exterior impun realizarea conversiei unitaţilor monetare intre diferite ţari datorita tranzacţiilor comerciale sau financiare care se derulează între agenţi economici rezidenţi sau nerezidenţi. Realizarea acestor tranzacţii şi efectuarea plaţilor internaţionale au la baza reguli uniforme, stabilite prin înţelegerea dintre statele participante la diviziunea internaţionala a muncii. Acestea sunt supuse unui proces permanent de modificare si adaptare la necesitaţile de plaţi internaţionale ce decurg din evoluţia economiei mondiale, în special din evoluţia comerţului internaţional. însa, un sistem monetar internaţional nu are sens doar in raport cu necesitatea de a asigura o funcţionare normala a comerţului interanţional. Daca toate ţarile participante ar avea aceeaşi moneda, nu s-ar mai pune problema convertibilitaţii. Deci, existenţa monedelor straine impune formarea unui sistem monetar internaţional.

Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli înregistrate, cu privire la instituţionalizarea, realizarea si circulaţia banilor la scara internaţionala. Aceste reguli trebuie sa defineasca: un regim de schimb constând în principii care asigure convertibilitatea între monede; aprovizionarea cu bani lichizi in cantitate suficienţa pentru a face faţa progresului comerţului internaţional, un sistem de rezerve care confera statelor ce participa la schimb mijloacele de plată necesare acoperirii dezechilibrelor temporare între cantitaţile de devize intrate si iesite din ţara.; mecanisme de reajustare în situaţia in care se manifestă dezechilibre ale balanţei de plăţi curente sau conservate pe termen mediu sau lung.

În evoluţia relaţiilor monetare internaţionale se pot distinge patru etape: secolul al XIX-lea, în care se manifestă instalarea si apogeul etalonului-aur, a carui funcţionare este perturbată de inflaţia cauzată de primul război mondial; reîntoarcerea la aur din perioada interbelică generează etalonul de schimb-aur (Gold Exchange Standard), a cărui prabuşire este determinată de criza din anii '30; reconstrucţia pe baze noi , dupa cel de-al doilea razboi mondial, a sistemului monetar internaţional (Gold Exchange Standard este centrat pe dolar); prăbuşirea, la începutul deceniului opt, a acordurilor de schimburi fixe stabilite la Bretton Woods ca urmare a dezechilibrelor comerciale care făceau imposibilă mentinerea parităţii in aur a dolarului. La începutul secolului al XIX-lea, cand are loc o intensificare a schimburilor comerciale, a fost introdus etalonul-aur fără a fi oficializat printr-o conferinţă internaţională.

Acesta a funcţionat începand din anii 1870 până la primul razboi mondial.

În cadrul acestui sistem aurul avea o dubla funcţie: mijloc de plată utilizat pentru lichidarea debitelor si creditelor în conturi străine si mijloc de circulaţie si de plată pe piaţa internă. Teoretic, etalonul-aur trebuia să îndeplinească doua funcţii esenţiale: să asigure menţinerea cursurilor de schimb in benzi de fluctuaţie foarte înguste si să ofere posibilitatea reechilibrării balanţei de plăţi curente prin fluxuri de capital. În practică, însa, mecanismele de reajustare nu au funcţionat automat. Derularea lor in mod pozitiv s-a manifestat ca urmare a supremaţiei financiare deţinută de Londra. Astfel, prin manipularea ratei dobânzii - cunoscută sub denumirea de rată a scontului - Banca Angliei putea opri " hemoragia de aur" (printr-o majorare a ratei dobânzii care atrăgea capital străin). Ca urmare a convertibilităţii lor in aur, monedele principalelor puteri economice ale timpului au devenit monede de rezerva. Pentru băncile centrale era cea mai avantajoasa deţinerea acestor devize care puteau fi mai usor plasate in comparatie cu aurul. Astfel, rezervele in lire sterline ale Bancii Angliei erau in 1913 de trei ori mai mari decat cele in aur. Cu toate virtuţiile indiscutabile ale etalonului aur moneda, mecanismele sale stabilizatoare au putut funcţiona doar în condiţiile pieţei liber concurenţiale şi a libetaţii efective a transferurilor internaţionale de capital. Dar aceste conditii nu au fost intrunite niciodata intr-o forma ideala iar cu timpul au devenit tot mai anacronice. Etalonul aur-moneda a favorizat tarile dezvoltate facilitand concentrarea aurului în cateva dintre acestea şi permiţandu-le să furnizeze lumii drept lichiditate internaţională propria lor moneda. Celelalte ţări au fost constranse să efectueze devalorizări repetate, fapt ce a condus la subordonarea lor faţă de marile centre financiare si bancare ale lumii. Primul razboi mondial a generat necesităţi financiare enorme care puteau fi satisfacute numai prin emisiune monetara. Aceasta a determinat în ţarile respective o puternica inflaţie, accentuata de o distanţare tot mai mare între nivelul cererii si al ofertei, ca urmare a faptului că sectorul productiv era orientat spre economia de razboi. Supremaţia lirei sterline a fost zdruncinată, vechile parităţi nu mai corespundeau situaţiei manifestate iar repartizarea stocului mondial de aur devenise prea inegală. Pentru a preintampina efectele negative ale acestei situaţii asupra pieţelor interne, multe state au procedat la anularea regulilor de functionare ale etalonului-aur.