Optimul în finanțarea investițiilor

INTRODUCERE

Investiţiile joacă rolul de impuls în orice afacere economică, de element generator, care face ca aceasta să se iniţieze, să se dezvolte în condiţiile impuse de mediul concurenţial al economiei de piaţă. Realizarea unui proiect de investiţii are ca efect sporirea şi diversificarea ofertei şi implicit, dacă aceasta este validată de piaţă, creşterea veniturilor sistemului de producţie.

Orice întreprindere , fie că se află în faza de dezvoltare a activităţii sale sau în cea de menţinere a capacităţilor de producţie , este nevoită să atragă resurse pentru finanţarea activităţilor desfăşurate.

Constituirea unei companii , menţinerea pe piaţă şi susţinerea creşterii economice a acesteia necesită resurse care să asigure în condiţii optime desfăşurarea activităţilor de exploatare şi realizarea investiţiilor de dezvoltare.

Una dintre dilemele managerului financiar este aceea legată de tipul de finanţare la care ar trebui să apeleze: credit de la bancă sau surse proprii atrase de la acţionari , leasing , sau credit obligatar. O dată ce s-a optat pentru una dintre aceste surse de finanţare , va fi necesară o corectă fundamentare a costurilor capitalurilor atrase

Principiul fundamental care trebuie să stea la baza deciziei de finanţare este identificarea unei combinaţii optime între sursa de finanţare, modul de utilizare a banilor şi modul în care investiţia creează avantaje economice viitoare capabile să permită rambursarea sumelor împrumutate.

Adoptarea unei decizii de finanţare înseamnă a opta între fonduri proprii şi fonduri externe în vederea finanţării unui proiect investiţional sau adoptarea unei anumite ponderi a fondurilor proprii faţă de cele externe Asigurarea finanţării cu capitaluri se face în funcţie de costul surselor de finanţare care vor asigura o finanţare optimă În majoritatea cazurilor, una dintre variante realizează nivelul cel mai bun al parametrilor stabiliţi de beneficiar. Aceasta este varianta cea mai eficientă şi asigură optimizarea proiectului. În funcţie de acest cost analistul financiar va stabili şi o anumită ordine a procurării capitalurilor

Pentru a determina deci structura optimă a capitalului , managerul trebuie să cuantifice , pentru început costul fiecăreia dintre resursele de care dispune, atât cele proprii cât şi cele împrumutate , iar apoi să formeze acea combinaţie a acestora care minimizează costul global (costul mediu ponderat al capitalului ). Determinarea acestui cost minim este necesară deoarece el consituie cel mai important element care se ia în calcul în cadrul analizei oportunităţilor investiţionale

1. EFICIENŢA ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR

Eficienţa economică a investiţiilor exprimă pe plan conceptual calitatea acţiunii de a investi, deci a procesului investiţional, de a produce efecte propagate pozitive, utile. Tocmai acest fapt permite ca eficienţa economică a investiţiilor să capete expresia simbolică a raportului dintre efect-efort sau efort-efect, pe care le implică activitatea de investiţii.

Obiectivul analizei efcienţei economice constă în stabilirea variantei optime, căreia îi corespund rezultate maxime în raport cu eforturile făcute.

Aprecierea eficienţei economice nu se poate face fără a ţine cont de caracteristicile socio economice ale mediului şi obiectivele de ansamblu ale economiei, care generează criterii noi de analiză. De exemplu, dezvoltarea unei afaceri avantajoase din punct de vedere economic poate avea efecte ecologice negative sau poate genera probleme sociale pe plan local.

O analiză corespunzătoare şi o decizie optimă în probleme de investiţii sunt posibile metodologic şi practic dacă se dispune de criterii de apreciere a eficienţei economice adecvate sistemului economic considerat, strategiei dezvoltării sale economico-sociale.

În literatura economică se menţionează între cele mai importante criterii de apreciere a eficienţei economice în general, respectiv a eficienţei investiţiilor, următoarele : obţinerea eficienţei economice maxime; îmbinarea cerinţelor economice cu cele social-politice; îmbinarea cerinţelor actuale cu cele de perspectivă; alegerea judicioasă a bazei de comparaţie.

Obţinerea eficienţei economice maxime constituie un criteriu obligatoriu pentru economia de piaţă. Aplicarea lui în practică trebuie să aibă loc prin maximizarea volumului de efecte utile (producţie, venit net etc.) la un leu cheltuieli, modalitate mai utilă decât optimizarea unuia sau altuia din elementele raportului de eficienţă. Enunţarea criteriului sub această formă ar subînţelege folosirea unui model matematic, având această funcţie obiectiv.

Îmbinarea optimului la nivel microeconomic cu cel ale economiei naţionale constituie criteriul ce se manifestă ca urmare a faptului că orice investiţie productivă se reflectă atât la nivel macro, cât şi la nivel microeconomic. Apoi, există premize care antrenează contradicţii ale optimului la cele două niveluri structurale ale economiei, ca de pildă: contradicţia posibilă dintre interesele proprii ale unităţilor economice şi interesele generale ale societăţii favorizate de individualizarea circuitelor economice ale întreprinderilor prin autogestiunea economico-financiară. O altă contradicţie rezultă din deosebirea de conţinut între eficienţa, pe ansamblul economiei, şi eficienţa pe fiecare unitate luată separat datorită în bună măsură caracterului restrictiv al unor resurse.

Îmbinarea cerinţelor economice cu cele social-politice constituie un criteriu determinat de neconcordanţele existente între optimul economic şi cel social-politic. Rezolvarea acestor neconcordanţe implică cunoaşterea precisă a condiţiilor de realizare a optimului economic şi a celui social-politic în contextul strategiei dezvoltării economico-sociale.

Îmbinarea cerinţelor actuale cu cele de perspectivă se impune ca un crtiteriu de apreciere, important, în domeniul investiţiilor, ca urmare a ciclului de execuţie îndelungat al obiectivelor de investiţii şi duratei mari de funcţionare a mijloacelor fixe. În acest scop trebuie să se ţină seama de tendinţele viitoare ale dezvoltării economiei naţionale şi mondiale, a diferitelor ramuri şi subramuri, evoluţiei tehnicii, ştiinţei şi tehnologiei, prin luarea în calcul a influenţei factorului timp.

Alegerea judicioasă a bazei de comparaţie este impusă de relativitatea raportului de eficienţă economică. Comparaţia se impune între proiect şi variantele etalon sau cu mărimi normative.

Folosirea cu eficienţă maximă a resurselor materiale, umane şi băneşti în domeniul investiţiilor impune optimizări la nivel macro şi microeconomic. La nivel macroeconomic drept criterii de optimizare, literatura de specialitate recomandă: maximizarea produsului intern brut şi net, minimizarea cheltuielilor materiale de producţie;maximizarea beneficiului, maximizarea consumului la care se pot adăuga şi alte criterii ca, de pildă, maximizarea producţiei minimizarea cheltuielilor folosite de investiţii luând ca bază resursele disponibile la un moment dat. Numărul şi structura criteriilor de optimizare nu sunt limitative, cu atât mai mult cu cât fiecare din ele prezintă nu numai avantaje, dar şi dezavantaje şi apoi, cu toată rigoarea matematică pe care unele din ele o exprimă asupra lor nu există o unanimitate de vederi.