Mecanisme de decizie în Uniunea Europeană

INTRODUCERE

Uniunea Europeană este o organizaţie unică. Ea nu este nici o federaţie, nici o confederaţie de state, nici o organizaţie internaţională, pentru că nu are (încă) personalitatea juridică ce i-ar permite, spre exemplu, să încheie acorduri cu state exterioare. În realitate, doctrina recunoaşte în general Uniunii această personalitate, din moment ce ea deja a încheiat acorduri cu terţe state. Totuşi, UE posedă o serie de instituţii cărora statele membre le-au transferat o parte a competenţelor lor.

Viitorul Uniunii Europene este condiţionat de succesul procesului de reformă cu care se confruntă instituţiile acestuia. Sistemul instituţional conceput în urmă cu mai bine de cincizeci de ani, prezenta, la acel moment, o coerenţă impusă de realităţi geografice, politice şi juridice mai puţin complexe decât acelea cu care trebuie să se confrunte Uniunea Europeană astăzi. Schimbările care au fost aduse pe parcursul arhitecturii instituţionale europene – pe fundalul procesului de extindere a Uniunii – nu au fost unele de substanţă. La obiectivul redobândirii unei coerenţe instituţionale care să răspundă noilor realităţi geopolitice au contribuit şi încercările de reformă instituţională care au marcat momentele Amsterdam şi Nisa. Totuşi, modificările introduse s-au dovedit a fi insuficiente, lucrările Convenţiei privind viitorul Europei, mecanism premergător şi pregătitor al următoarei Conferinţe Interguvernamentale, fiind prin urmare extrem de importante.

1. CADRUL INSTITUŢIONAL

U.E a inclus cele trei comunităţi europene care aveau instituţii comune (CECO, CEE, EURATOM). Actul Unic European semnat în anul 1986, a permis Comunităţii Europene să creeze o piaţă unică, în interiorul căreia frontierele au fost practic desfiinţate.

Funcţionarea adecvată a Uniunii Europene şi Monetare necesită coordonarea politicilor economice. Coordonarea politicilor economice include interacţiunile între decidenţii de politică la nivelul naţional şi Comisia Europeană, ca reprezentant al intereselor comune. Motivaţiile coordonării la nivel economic le regăsim în creşterea interdependenţelor între economiile ţărilor membre, funcţionarea corectă a pieţei interne unice şi atingerea obiectivelor Uniunii Economice şi Monetare.

Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a dus la creşterea statelor membre ale Uniunii Europene, care şi în baza tratatelor încheiate la Paris şi Roma, consimt să-şi transfere o parte din atribuţiile suveranităţii lor unor instituţii independente, care să reprezinte, în acelaşi timp, interesele naţionale şi pe cele comunitare.

Prima revizuire a Tratatului de la Maastricht, prevăzută în cadrul Conferinţei Interguvernamentale, iniţiată în anul 1996, şi-a propus realizarea unei reforme instituţionale care să ducă la o funcţionare eficientă a Uniunii cu un număr sporit de membri.

Instituţionalizarea organelor decizionale. Dinamica instituţională comunitară este produsă de trei vectori. Resursele individuale, care au participat în mod direct la crearea şi consolidarea organelor autonome de decizie, au permis afirmarea supremaţiei acestui ordin politic prin raport cu statele membre sau cu importanţa unui anume organism comunitar asupra altuia. Instituţii care pot fi descrise independent de indivizii care le compun graţie analizei drepturilor, rolurilor, prerogativelor care le-au fost conferite, au impus specificitatea faţă de instituţiile naţionale. De la Tratatul de la Maastricht, “Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor”. Acest cadru, în mod comun numit triunghiul instituţional, este compus din Comisie, Parlament şi Consiliu.