Finanțe publice locale - autonomia locală

Capitolul I. Consideraţii generale privind autonomia locală

Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administraţia publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia, care constă în „dreptul unităţilor administrativ – teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor centrale” , principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept iar descentralizarea un sistem care implică autonomia.

Autonomia locală, privită exclusiv din punct de vedere administrativ, nu apare decât ca o ultimă treaptă de dezvoltare a descentralizării administrative, în esenţă, aceasta reprezentănd transferarea unor competenţe de la nivel central către diverse organe sau autorităţi administrative, care funcţionează autonom în unităţile administrativ-teritoriale, autorităţi alese de către colectivităţile locale respective, considerate şi corpuri administrative autonome.

Autonomia locală nu se poate manifesta în mod real decât dacă este recunoscută şi în planul resurselor financiare, materiale şi umane de care dispun.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale ,, prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii”. Art. 4 a Legii stabileşte conţinutul autonomiei locale, specificându-se că aceasta este numai administrativă şi financiară şi priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele, atribuţiile şi gestionarea resurselor care aparţin unităţii administrativ-teritoriale.

Alţi autori, consideră că autonomia locală constă în repartizarea puterii de decizie între guvernul central, pe de o parte, şi agenţii locali, pe de altă parte (primari, consilieri locali) care sunt într-o anumită măsură independenţi de puterea centrală, adică au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi cenzuraţi sau fără a cere aprobarea guvernului central.

În ce priveşte relativa independenţă a autorităţilor administraţiei publice locale, ea presupune autonomia administrativă şi mai ales financiară a acestora. Autonomia locală are, în consecinţă un caracter pur administrativ, iar autorităţile locale au o competenţă determinată, şi anume: dreptul de reglementare şi de răspundere proprie, în condiţiile prevăzute de lege, pentru rezolvarea treburilor colectivităţilor locale, adică ,,o sferă proprie de acţiune” aşa cum este ea denumită convenţional în practica administraţiei.

Principiul autonomiei locale, în practică cunoaşte două forme: funcţională (tehnică) şi autonomia teritorială. Autonomia funcţională constă în recunoaşterea posibilităţii pentru unele servicii publice de a beneficia de autonomie în domeniul lor de activitate, iar autonomia teritorială este cea prin care se recunoaşte unităţilor administrative dreptul, în condiţiile legii, de a se autoadministra. Din această perspectivă, autonomia locală presupune existenţa unor condiţii şi îndeplinirea unor exigenţe, cum ar fi: prezenţa unor colectivităţi care să aibă interese şi cerinţe specifice faţă de interesele colectivităţii naţionale, existenţa unor mijloace materiale şi financiare puse la dispoziţia colectivităţilor locale, a căror gestionare se realizează sub responsabilitatea acestei colectivităţi, autorităţile care conduc colectivitatea locală trebuie să fie alese dintre cetăţeni ce o compun, stabilirea unor atribuţii distincte pentru autorităţile alese, potrivit cărora ele pot să decidă liber în rezolvarea problemelor locale.

Principiul autonomiei locale se fundamentează pe propriul său patrimoniu, care este administrat şi gestionat de către autorităţile alese ale administraţiei publice locale, în conformitate cu prevederile legale. Patrimoniul de care dispune fiecare colectivitate din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale constituie baza economică necesară rezolvării în mod autonom a treburilor publice locale, el reprezentând atât sursa de venit a colectivităţilor locale, cât şi mijlocul de garantare a creditelor ce îi sunt necesare acestei colectivităţi. Pentru aceasta, legiuitorul organic a stabilit că în scopul asigurării autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi judeţe să elaboreze şi să aprobe bugetele de venituri şi cheltuieli, având dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, în condiţiile legii.