Evoluția Pensiilor după 1990

În anul 1990, s-a constituit Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale (MMPS). Din anul 2001, denumirea instituţiei s-a modificat în Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (MMSS), pentru ca în prezent aceasta să fie Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF).

Indiferent de forma sub care a funcţionat, Ministerul Muncii s-a ocupat de plasare, pregătire şi îndrumare profesională, de acordarea pensiilor şi de protecţia persoanelor cu probleme speciale. Dar, datorită reformei economice, cerinţelor societăţii şi importanţelor schimbări socio-economice apărute după 1990, a fost necesară înfiinţare unor instituţii care să se ocupe special de aceste probleme.

Astfel, au fost înfiinţat Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale asigură implementarea legislaţiei din domeniul asigurărilor sociale şi pensiilor, realizarea evidenţelor la nivel naţional a tuturor asiguraţilor sistemului public de pensii.

Principiile care au stat la baza organizării şi funcţionării sistemului public de pensii sunt: principiul unicităţii, principiul egalităţii, principiul solidarităţii sociale, principiul obligativităţii, principiul contributivităţii, principiul repartiţiei şi principiul autonomiei.

La începutul anilor ´90, guvernului român îi lipseau atât viziunea, cât şi voinţa pentru o adevarată schimbare. Ca urmare, a amânat reformele şi toate costurile menţinerii artificiale în viaţa a unor structuri complet disfuncţionale au fost transferate către sistemul de pensii. Pensionarea anticipată era cuvântul de ordine. Între 1990-1996 numarul pensionarilor a crescut cu 46% şi tendinţa ascendentă a continuat tot deceniul. În paralel, numărul angajaţilor a scăzut continuu. S-a pornit în 1990 cu raportul de dependenţă pensionar/angajat de 0,42 ,similar cu majoritatea statelor europene. Peste 10 ani, raportul de dependenţă era de trei ori mai mare, adică fiecare angajat susţinea 1,32 pensionari.

Ca şi celelalte ţări foste socialiste, România a intrat în perioada de tranziţie cu un sistem de pensii PAYG în care pensionarii sunt plătiţi din contribuţiile salariaţilor actuali, iar cuantumul pensiilor este legat de nivelul venitului , dar nu direct relaţionat de contribuţia totală. Variabila cheie într-un astfel de sistem este rata de dependenţă: numărul

pensionarilor/numărul salariaţilor.

În 1990, România avea o rată normală, de 3,42. Această situaţie s-a schimbat rapid (Fig. 1). Evoluţia demografică a creat probleme sistemului de pensii. Populaţia a scăzut, din cauza ratei negative de creştere şi emigrării (Fig. 2). Principalul motiv al modificării ratei de dependenţă a fost însă pensionarea înainte de termen. Profitând de prevederile generoase ale legii muncii care permitea pensionarea la 50 de ani pentru femei şi la 55 de ani pentru bărbaţi, şi introducerea unui număr de profesii

într-o categorie superioară de risc, ce permitea pensionarea cu drepturi depline înainte de termen, numeroşi salariaţi, în faţa provocărilor unei economii în tranziţie, au ales relativa securitate a unei pensionări timpurii.

Numărul pensionarilor a crescut rapid după 1990 şi, dacă îi includem şi pe cei din agricultură, a depăşit pe la mijlocul deceniului numărul celor care contribuiau la fondul de pensii. În acelaşi timp, numărul contribuabililor s-a micşorat, din cauza căderii economice generale specifice perioadei de tranziţie. Accentuarea problemelor fondurilor de pensii se datorează unor tendinţe separate (Fig. 3):