Evaziunea fiscală în România

Evaziunea fiscala e o notiune foarte dificil de precizat, in plus nu exista o definitie legala a fraudei fiscale. Daca se vorbeste de frauda se vorbeste in aceeasi masura de frauda legala sau legitima, de frauda ilegala , de evaziune internationala, evaziune legala, de evaziune ilegala, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din fata impozitului, de libertatea alegerii caii celei mai putin impozitate sau subestimarea fiscal.

Prima definire a evaziunii fiscale a fost data intre cele doua razboaie mondiale. Conform acesteia frauda imbraca o conceptie extensiva, notiunea de evaziune fiscala e inclusa in cea de frauda. Ea a fost sustinuta de Lerouge sau M.A. Piatier.

Juristii romani au fost preocupati inca de la inceputul secolului de definirea evaziunii fiscale, in acest scop dandu-se diferite definitii cum ar fi de exemplu: "totalitatea procedeelor licite si ilicite cu ajutorul carora cei interesati sustrag in totalitate sau in parte averea lor, obligatiunilor stabilite prin legile fiscale", sau "sustragerea de la plata obligatiunilor fiscale prin transmiterea unor date eronate privind sursele si veniturile impozabile".

Evaziunea fiscala este rezultanta logica a defectelor si inadvertentelor unei legislatii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum si a neprevederii si nepriceperii legiuitorului a carui fiscalitate excesiva este tot atat de vinovata ca si cei pe care ii provoaca prin aceasta la evaziune.

Art.1 din legea 87/1994 defineste evaziunea fiscala ca fiind "sustragerea prin orice mijloace, in intregime sau in parte, de la plata impozitelor, taxelor si a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurarilor sociale de stat si fondurilor speciale extrabugetare de catre persoanele fizice sau juridice romane sau straine, denumiti in continuare contribuabili". in art.3 din aceasta lege sunt prevazute obligatiile contribuabilului, si anume:

- declararea in termen de 5 zile de la inregistrare a datelor in legatura cu subunitatile constituite in sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazii si cu orice alte locuri in care se desfasoara activitati producatoare de venituri, bancile si conturile bancare in lei sau in valuta, indiferent de locul unde functioneaza, in tara sau in strainatate

- declararea organului de control a bunurilor sau valorilor impozabile depozitate in orice alte locuri

- declararea oricaror schimbari cu privire la sediu, filiale, depozite, conturi bancare in termen de 15 zile de la data cand au avut loc. Declaratia se va comunica organelor fiscale competente

- evidentierea veniturilor realizate si cheltuielilor efectuate din activitatile desfasurate, prin intocmirea registrelor sau a oricaror alte documente prevazute de lege

- plata la termen a sumelor datorate statului ca urmare a obtinerii de venituri, detinerii de bunuri imobile sau mobile ori a desfasurarii de activitati supuse taxelor si impozitelor

2. SCURT ISTORIC AL FENOMENULUI iN ROMaNIA

Examinand problema evaziunii fiscale in Romania, se poate constata ca de la marea reforma a impozitelor directe din anul 1921 si in special din anul 1929, legea romanesca s-a orientat in principal spre organizarea unui sistem de impunere si de gasire a mijloacelor celor mai eficace pentru prevenirea si reprimarea evaziunii fiscale. in anul 1923 s-a desfiintat impunerea minimala si s-au atenuat sanctiunile severe prevazute de legea din 1921 impotriva practicilor evazioniste, fiscul ramanand aproape dezarmat in fata spiritului antifiscal manifestat de unii contribuabili si a lipsei de pregatire a organelor de aplicare a legii.

Cea mai raspandita forma de evaziune fiscala a avut-o "inflatiunea amortizarilor", procedeu ce consta in actiunea intreprinderilor de a exagera valoarea cladirilor si instalatiilor pe care le posedau si de a cere si de a obtine de la fisc dreptul de a scadea din beneficiu un fond de amortizare corespunzator unor investitii mai mari decat cele reale. in aceeasi perioada, in Germania, s-a creat un obstacol automat acestui gen de evaziune prin functionarea impozitului pe avere, alaturi de impozitul pe profit. intreprinzatorul nu mai supraevalua cladirile si instalatiile deoarece ar fi platit un impozit mult mai mare la rubrica "impozit pe avere".

Un adevarat cod al evaziunii fiscale a fost introdus in legea contributiilor directe si celelalte legi de impozite si taxe. Legea contributiilor directe din 1933 clasifica abaterile de la legi in contraventiune simpla si contraventiune calificata. in literatura juridica a vremii se facea diferenta intre infractiunea fiscala, abaterea fiscala si evaziune.

Astfel, infractiunea fiscala era considerata "orice abatere, neascultare a legilor fiscale sanctionata cu o pedeapsa fiscala, neurmarea sau nesupunerea la legile fiscale puaand sa rezulte fie dintr-un fapt de abstentiune, fie dintr-o actiune". Se aprecia ca infractiunea fiscala apare ca o consecinta a dreptului pe care il are statul de a impune si de a pedepsi. Sanctiunile pentru astfel de fapte erau amenzile, care mergeau pana la de patru ori impozitul la diferenta venitului sustras. Pentru actele de coruptie impotriva agentilor fiscali era prevazuta inchisoarea contraventionala. La 29 decembrie 1947 o noua lege vine sa sanctioneze evaziunea fiscala; legea 344 era foarte aspra urmarind cu toata seriozitatea pe evazionisti si pe toti cei ce nu-si respectau obligatiile fata de stat, dand insa posibilitatea celor in cauza sa intre in legalitate si sa-si lichideze obligatiile fiscale, chiar daca s-ar fi retras in trecut in tot sau in parte de la plata impozitelor. Faptele de evaziune erau asimilate crimei de sabotaj si se sanctionau cu pedepsele prevazute in legea pentru reprimarea speculei si a sabotajului.