Etapele sistemului bancar românesc

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste plăci datau din perioada Daciei Traiane şi conţineau detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

În sensul modern al termenului, începuturile activităţii cu caracter bancar au fost precedate de prezenţa zarafilor, care aveau ca şi ocupaţie principală cumpărarea şi vânzarea de monede în scopul obţinerii unor câştiguri, activitate foarte asemănătoare cu operaţiunile de schimb valutar în numerar din prezent.

Ulterior, ca urmare a dezvoltării relaţiilor de tip capitalist care au presupus dezvoltarea unei noi forme de finanţare de tipul creditului, zarafii au devenit cămătari, realizând pe lângă operaţiunile de speculaţii monetare şi operaţiuni de creditare. Însă aceştia practicau dobânzi foarte ridicate pentru creditele acordate, cu valori situate între 12-24% (în ciuda plafoanelor împuse de autorităţile publice de 10%), contribuind la creşterea discrepanţelor dintre clasele sociale şi conducând astfel pe de o parte la apariţia unor tensiuni sociale, iar pe de altă parte la concentrarea capitalurilor şi creşterea investiţiilor în activităţi comerciale şi industriale, ceea ce implica necesitatea de resurse financiare semnificative. În concluzie, era imperativ necesară apariţia şi dezvoltarea unui sistem financiar bancar care să reprezinte interesele populaţiei şi să soluţioneze dificultăţile finaciare existente.

Prima bancă înfiinţată în Principatele Române a fost Banca Naţională a Moldovei (1857), cu sediul la Iaşi, care însă, datorită unei politici greşite în ceea ce priveşte plasamentele, a dat faliment în mai puţin de un an.

Ulterior în 1864, se înfiinţează la Bucureşti Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, în 1871, institutul de Credit şi Economie Albina în Transilvania, iar în 1873, Creditul Funciar Rural tot la Bucureşti. Cu toate acestea era totuşi nevoie de o bancă de tip nou, „de scont şi circulaţiune”.

În urma unor repetate încercări şi proiecte, prin Legea din 17 aprilie 1880 se stabilesc normele de organizare a Băncii Naţionale a României, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880. Prin înfiinţarea sa şi prin măsurile şi reglementăriele adoptate ulterior, Banca Naţională a României a contribuit la depăşirea cu succes a perioadelor de criză cu care s-a confruntat economia ţării în perioada respectivă.

Până în 1947, anul în care România a trecut la economia planificată centralizată, sistemul bancar românesc a cunoscut o perioadă de dezvoltare importantă, băncile funcţionând conform uzanţelor şi standardelor internaţionale în materie şi beneficiind de un personal cu o înaltă calificare profesională.

După 1947, activitatea bancară a cunoscut un puternic recul, băncile oferind un număr limitat de servicii şi produse financiare, iar sistemul bancar fiind organizat după modelului sovietic de monobancă. În centrul sistemului elaborat de statul român pentru a implementa planul central şi a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie s-a aflat Banca Naţională a României (BNR), care exercita atât funcţii de bancă de emisiune, cât şi unele funcţii de bancă comercială. Alături de BNR, sistemul cuprindea şi patru bănci specializate în finanţarea unui sector specific de activitate economică. Astfel, Banca Română de Comerţ Exterior (redenumită Bancorex) era specializată în finanţarea întreprinderilor de comerţ exterior şi deţinea cea mai mare parte a rezervelor valutare ale ţării. Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (în prezent Raiffeisen Bank) finanţa întreprinderile agricole şi agroindustriale, în timp ce Banca de Investiţii (în prezent Banca Româna pentru Dezvoltare Grup Societe Generale) acorda credite pe termen lung şi era responsabilă de finanţarea investiţiilor. Casa de Economii şi Consemnaţiuni (actuala CEC BANK) deţinea monopolul în mobilizarea economiilor populaţiei şi aloca o parte din resursele sale sub forma împrumuturilor pentru construcţia de locuinţe.

După anul 1989, România a fost martoră a mai multor schimbări structurale, iar trecerea la economia de piaţă a determinat şi modificarea radicală a organizării şi funcţionării sistemului bancar care a evoluat o dată cu dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice.

Reforma sistemului bancar în România a început, de fapt, în decembrie 1990 când autorităţile publice de la putere au propus elaborarea unei noi legislaţii bancare care să favorizeze dezvoltarea unui sistem bancar modern de tip occidental. Astfel, sistemul monobancar specific economiei cu planificare centralizată a fost înlocuit cu un sistem organizat pe două niveluri: Banca Naţională a României şi băncile comerciale1. În noile condiţii, Banca Naţională a României a fost reorganizată, asumându-şi responsabilitatea de a conduce politica monetară şi de a exercita funcţiile specifice unei bănci centrale. Activităţile sale comerciale au fost transferate unei bănci nou înfiinţate: Banca Comercială Română (BCR), care la data înfiinţării îşi începea activitatea cu o parte din personalul transferat de la B.N.R., iar pe baza protocolului încheiat, prelua un activ şi un pasiv în valoare de 273 de miliarde de lei. De asemenea, în cadrul acestui proces de transformare a sistemului bancar românesc, băncile specializate au fost convertite în bănci comerciale universale şi totodată au fost înfiinţate bănci cu capital privat autohton şi străin, precum şi sucursale ale unor bănci străine.

Astfel, în perioada 1991-1996 s-a înfăptuit prima etapă a reformei bancare concretizate prin: aprobarea Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi a Legii nr.34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României, care a asigurat structurarea sistemului bancar pe două trepte, având la nivelul superior Banca Centrală, fără funcţii comerciale, care avea funcţiile de: emisiune monetară, administrarea rezervelor valutare ale ţării, asigurarea stabilităţii monetare, urmărirea executării balanţei de plăţi externe, supravegherea activităţilor bancare şi pe următorul nivel băncile comerciale, constituite în societăţi pe acţiuni în baza legislaţiei societăţilor comerciale, cu respectarea prevederilor şi rigorilor specificităţii activităţii bancare.